Centenar Virgil Ierunca (1920-2006)
„Luminița de la capătul tunelului”, speranța unei eliberări din gratiile regimului totalitar comunist, înainte de ’89, era acolo, în exil, mereu aproape, în vocile de la „Europa liberă”, prin tandemul Virgil Ierunca – Monica Lovinescu – cavalerii Apocalipsei pe Puntea cu Occidentul. Revoluția decembristã ar fi trebuit să-i aducă triumfal „acasă”, pe cei care au salvat conștiința liberă a intelectualului român. N-a fost să fie așa, pentru că aceia care au configurat radiografia cea mai autentică a sistemului comunist din țară, cu tot angrenajul său de mecanisme odios-subversive, exilați au fost, exilați sunt încă. Cu atât mai mult au fost ignorați ca scriitori, sub perdeaua de fum a elogiilor ca eroi militanți la Europa liberă pentru drepturile omului.
Integrarea literaturii exilului în istoria literaturii române – cea cu onor oficiată în timpul comunist – ar însemna recunoașterea valorii sale, implicit o revizuire a canonului anchilozat în scara de valori stabilită în comunism. Și ar fi prea mult pentru dinozaurii clasicizați, ca o lovitură de stat, o răsturnare de imperiu.
Ar fi trebuit o recunoaștere a unui fapt esențial: exilul a fost șansa României: „României, exilul i-a dat șansa prezenței ei neîntrerupte într-un fel de actualitate vie”, o racordare la spiritul european și la spiritul epocii, pe care literatura română n-o avea în acel timp, avea s-o dobândească, haotic, abia după ’89. Astfel că, din start, literatura exilului are un atu al superiorității sale, fiind organic racordată la literatură europeană, mereu în actualitate, prin însăși viețuirea biologică în centrul culturii, în Parisul luminilor – deschidere de care literatura română a fost privată, ținută complet închisă, într-o „dezvoltare” autarhicã, sub semnul interzicerii accesului la literatura „putredă” occidentală.
Au fost voci de recuperare și revizuire a canonului, dar nepermis de târziu, după 20 de ani, iar mișcarea, venită și așa prea târziu, a rămas firavă, strivită de labele de dinozauri postcomuniști. Ar fi trebuit să fie o avalanșă de monografii, studii critice despre literatura din exil, intrarea ei pe poarta principală în literatura română, includerea firesc necesară în programa școlară etc. Deși târziu, centrul documentar al recuperării exilului românesc se pare că s-a mutat la Craiova, Capitala fiind prea preocupată de frecușuri oligarhice.
Aici, la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” (cu sediul într-o superbă clădire monument istoric „Casa Dianu”), s-a înființat primul Muzeu al Cărții și Exilului Românesc, proiect demarat abia în 2017, cu donații de top, colecții de carte și documente ale exilului (donațiile „Basarab Nicolescu”, „Bujor Nedelcovici”, „Mircea Eliade”, „Vintilă Horia”, „Andrei Șerban”, „Paul Barbăneagră”, „Leonid Mămăligă (L. M. Arcade)”, „Andrei Codrescu”, arhivele „Cenaclului de la Neuilly” etc).
Aici, la Craiova, se editează, din 2018, o revistă unicat printre revistele din țară postdecembriste, revista „Antilethe”, dedicată în exclusivitate exilului românesc, fondată de Mihaela Albu și Dan Anghelescu (sub auspiciile Editurii Aius). O revistă care ar fi trebuit să apară imediat după 1990 și sub patronajul Institutului Național pentru Memoria Exilului Românesc (înființat, tot cu scop politic, abia în ianuarie 2004), ori a comasatului Institut de apoi, în 2009, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.
Titlul revistei este preluat de la Vintilă Horia, marele exilat care a decretat „Dumnezeu s-a născut în exil” și care-și numea astfel jurnalul său: „Lethe era fluviul uitării, în care sufletele celor morţi se spălau de amintiri înainte de a intra în eternitate. Antilethe am botezat acest jurnal, pentru ca totuşi să nu uit”.
Debutând cu Vintilă Horia, fiecare număr este dedicat unei personalități din exil, (Mircea Popescu, Ștefan Baciu, Camilian Demetrescu, Alexandru și George Ciorănescu, George Uscătescu, Alexandru Busuioceanu etc.), aproape necunoscute publicului larg românesc, (de)format de lecturile comuniste, cenzurate, printr-un comunist „index librorum prohibitorum”, acel „fond secret” cu cărți anatemizate. În anul de grație 2020, al treilea an al revistei, numărul 3 (9) este dedicat în întregime lui Virgil Ierunca, la Centenar, întru promovarea lui ca scriitor. Citatele din Virgil Ierunca întăresc misiunea redactorilor de a lupta, ca și V. Ierunca, prin scris, contra uitării. „Poate că rareori la noi memoria a fost mai urgisită ca acum în inconștientul colectiv. Uităm, deci existăm!” (V. Ierunca); „Cu excepțiile știute, exilul este și asta: o repetată uitare” (V. Ierunca).? La rubrica „File din literatura exilului”, sunt selectate patru poezii publicate de V. Ierunca în diverse reviste: în „Caete de dor” („Exil” în nr.7/1953 și „Prologul copacilor” în nr.8/19547), în „Agora” („Acolo” în nr.2/1993), în „Limite” („Numărul opt”, în nr.12, iulie 1973).
La rubrica „Reviste românești din exil”, Mihaela Albu prezintă tocmai publicația dragă lui V. Ierunca, prima întemeiată de el în exil, revista „Caete de dor. Metafizică și poezie”.
Aici, în Craiova, se află Editura Aius, unde, directorul său, Nicolae Marinescu, a inițiat, perseverând în sprijinul pentru recuperarea exilului românesc, seria „Cărțile exilului”. În cadrul acesteia, în 2020, apare volumul „Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca”, scris de Mihaela Albu și Dan Anghelescu – autori cu provocatoare alte cărți la activ despre exilul românesc.
Genericul „Povestea vorbei”, pentru rubrica lui V. Ierunca de la Europa liberă, ca de film al exilului, în egală măsură se poate extrapola asupra operei proprii, opera sa de scriitor fiind cu adevărat „Povestea vorbei” românești în exil.
Ca scriitor, alături de fragmente de jurnal, de medalioane literare, de cronici literare, eseuri, articole polemice, versurile proprii le-a publicat prin diversele reviste ale exilului, ori în antologii.
Astfel, apare în „Antologia poeților români din exil”, editată de Vintilă Horia, Buenos Aires, 1950. Având în vedere situația din țară, a depersonalizării și uniformizării literaturii sub semnul stalinizării atroce, antologiile se visau o alternativă a literaturii române adevărate, întru păstrarea spiritului identitar.
În cartea „Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca”, cei doi autori acordă un număr de 15 pagini poeziei (p. 134-149), sub genericul „Virgil Ierunca – gazetarul poet”. Pornind de la rafinamentul poetic, militarea pentru corectitudinea și proprietatea limbii române (ca formă fundamentală a identității românești, se evidențiază grija pentru „poietic”, modalitatea rafinată de exploatare a valențelor poetice ale limbajului.
Acest aspect al gândirii sale asupra poieticului se configurează și din ce spune și cum spune despre alți poeți, particularizat ori în general. Se reconfirmă ideea că și criticul în scrierile sale, precum poetul, se spune pe sine, în felul cum vibrează, cum aderă sau nu la ceva, în cugetările stârnite etc., actul critic fiind în sine un fapt de creație sui generis. „Gândind poezia în alții” putem analiza poemele sale „par lui même”, cu propriile comentarii aplicate asupra altor poeți, se arată în volum. Astfel, analizând poezia lui Blaga și Ion Barbu, apreciază întoarcerea la poezia cu „eficacitatea ei de instrument de cunoaștere”. Însuși exilul este o formă specifică de cunoaștere într-o situație – limită, cum îl definește în versurile de început, reluate obsesiv, aproape la fiecare alineat nou, ca un leitmotiv definitoriu, în poemul „Exil”: „Opriți-vă și cunoașteți/ E ceasul întoarcerii-limită”.
În consens cu tema, se amintește în volum de personajul din scrierile lui Ernest Jünger, simbolic pentru sec. XX, Waldganger–ul, „exilatul, omul condamnat să rătăcească prin păduri în căutarea unui adăpost, a unei salvări pentru sine și pentru însăși esența și valorile umanului”. Chintesență a exilului, V. Ierunca scrie în 1955 „Cântec rătăcitorului”. În consonanță cu marea poezie a lumii, se regăsește cu Saint John Perse, „Prințul exilului”, care publică poemul „Exil”. La fel cu filosofia epocii: la poemul „Somnul vișinilor” are un motto din Heidegger, filozoful ființei și ființării de care se simte atras, consonează cu gândirea sa, îl inspiră în comentariile despre literatură și artă. Heidegger susține că „orice artă este în esența ei Poezie/ Dichtung” , iar formele ei de exprimare posedă în sine o „natură poetică (dichterisch”). Așa va analiza V. Ierunca pictura lui Victor Brauner, sculptura lui Brâncuși, ori muzica lui Enescu. Prin Heidegger, V. Ierunca îl înțelege în profunzime pe Hölderlin și face apropieri de substanță cu Eminescu (chiar dacă e ironizat de „optimistul” de atunci criticul G. Călinescu). Alături de gândirea filosofică, Heidegger considera poezia una dintre esențele ultime ale omenirii. Poezia operează asupra realității întru cunoaștere nu prin rațiune, ci prin magie, întru taină, mister. Este o intersecție cu metafora revelatorie a lui Blaga: „Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Și Nietzsche, autor el însuși de poeme, considera poezia ca un mod de cunoaștere a lumii chiar superior filosofiei.
În poezia lui Ierunca se adnotează despre regiunile tenebroase ale ființei din poemul „Știință” (publicat în „Prodromos”, nr 8-9, 1968): „Steaua s-a ascuns încă o dată și numai pentru mine./ O caut mereu după ce am găsit-o aruncată în lumi./ Magii, magii, părinții mei de noapte/ Magii, magii, frații mei de cruce sunt aici”, ori despre preaomenescul în proces de disoluție în exilul văzut ca un heraclitism tragic prin căderea în timp („nisip al clepsidrelor”) din poemul „Încă o dată” (publicat în același număr de revistă): „Dar acest alfabet de moarte ce toacă ziua și noaptea?//Fiecare întâmpină pe oarecarele precum pe sine/ într-o oglindă de fum cu fața la perete”.
Se remarcă distinct poeme în care recurge la formula poeziei populare în ritm și rimă, la jocuri de cuvinte, cu observația pertinentă, de substanță, că nu cad însă în gratuitate superficială, frivolă, doar ludic, ci au un substrat adânc metafizic, existențial, miza filosofică a unei idei. Astfel e poemul „Pronume personal” (în revista „Limite”, dec. 1972), pe ideea tragicului unei lumi în dezechilibru: „Întrebare întrebată/ Tot cerșesc din poartă-n poartă”.
Quod erat demonstrandum, se revine la sintagma de început „gazetarul-poet”, în ideea că Ierunca, la bază ctitor de reviste, în principal a ființat ca gazetar, și în toate, cu privire și simțire de poet, in spirit heideggerian. Ierunca era chiar mândru de această apartenență, pentru că ziaristica, observase el parcurgând istoria literaturii române, a fost formatoare de scriitori, cu argument forte în personalitatea cea mai puternică și întemeietoare de jurnalism autentic românesc, Eminescu.
Valery spunea că „Omul prin scris nu se simte singur”, cu atât mai mult prin poezie, care în plus este o terapie contra singurătății, dar și o fortificare, turnul său, nu de fildeș, ci de apărare. Pentru V. Ierunca „poezia devenise una dintre modalitățile aparte prin care a înțeles să se apere, și să se simtă apărat. Și tot ea, poezia, i-a devenit un adăpost ocrotindu-l în propria structură a firii sale, structură modelată într-o epocă diametral opusă celei în care trăia, conchid autorii.
&
Poezia proprie e adunată într-un singur volum, „Poeme de exil urmate de Tălmăciri” (Humanitas, 2001). Dând seamă despre o interioritate poetică tensionată, mereu neliniștită și-n căutare de răspunsuri la „semnul mirării”, cartea este în același timp chintesență a temelor și motivelor fundamentale ale exilului: străinul/ înstrăinarea, pustiul, drumul/ călătoria, casă/ acasă, lipsa spațiului ocrotitor/ spațiul-matrice, fiul risipitor și întoarcerea, rătăcitorul/ rătăcirea, timpul istoric/ timpul metafizic, singurătatea, dorul, absența, anxietatea, neliniștea, nesiguranța etc.
Volumul cuprinde, în prima parte, 39 de poeme, versuri publicate prin diverse reviste, de-a lungul a peste patru decenii, publicate în ordine cronologică, primul: decemvrie 1951, ultimul: 1996. Ca o lipsă de rigoare științifică a editării, nu e specificat la fiecare poem revista unde a apărut inițial, fapt ce ar fi fost concludent pentru radiografierea traseului poetic.
A doua parte a volumului se constituie din „Tălmăciri”, traduceri în română din poezia literaturii franceze a secolului 20, proaspătă, vie, fiind contemporană, traduceri în spirit și cuget, cu care a rezonat: Pierre Jean Jouve și discipolul său Pierre Emmanuel, Yves Bonnefoy, Pierre Oster, Henri Michaux, cugetări de René Char (din care folosește unele citate ca motto-uri), cum e la poezia „Acolo” (aug. 1969). Tălmăcirile se-ncheie cu opt poeme de Lucian Blaga, traduse în limba franceză. Dragostea din tinerețe pentru literatura franceză, aprinsă de profesorul Lucian Bădescu la Liceul „Al. Lahovary” din Rm. Vâlcea (dascăl pe care-l va reîntâlni la Paris, profesorul „meteque” de la Sorbona) va deveni iubirea vieții sale, căreia i s-a dedicat cu aceeași dăruire ca limbii române, traducerile fiind puntea ideală între cele două, ca-ntre vase comunicante.
Poemele lui V. Ierunca configurează o poezie incandescentă, intelectuală, dar nu abstractă, ci mustind de idei vii, în creuzetul unei inteligențe scormonitoare, mereu neliniștite, racordate la metafizica neliniștilor lumii. Ca la Camil Petrescu, vede ideea și caută s-o pună eminescian, în cuvântul predestinat, incandescent: „Să se aprindă iar focul/ Ideea e una/ am văzut-o n-am uitat-o/ Vreau să-i dau cuvântul” (Afară). Discursul liric este concentrat, fără risipă de verbe ale unei mișcări efemere, ci-n configurare nominală (existândul prin numire), în formulări esențializate, à la Ion Barbu:
* * *
„Spune spusului să vadă/ Nunta sporul taina-ntreagă” (Pronume personal). Evită metafora explicită, totul e semn, rună, metaforă implicită: „Lumină mângâiată-n nimic”, „Zăvoare aruncate-n deschizătura uitatelor lucruri.” (Nevrednicie)
În siajul personalității lui Blaga (așa cum Blaga s-a simțit sub mantaua lui Faust al lui Goethe), poetul și gânditorul și-au asimilat de la Blaga diverse idei, prin repetarea unor sintagme emblemă: ideea monadei-ca „mondes concentrés”, „printre noi monadele de grâu ale clipei” (Numărul opt), „marea trecere” „nu zăriți mare trecere prin cenușă?” (Exil), preeminența tăcerii: „Peste cetate și printre inși/ Tăcerea circulă ca un alt sânge” (Exil). „Și-am început să tăcem ca o inimă în memorie” (Numărul opt). Ori parafrazarea lor într-un rechizitoriu realului care nu mai înțelege metafora, străin de fiorul metafizic, „începi începutul din coada unui zeu mut/ nici tu lebădă nici tu corolă/ e putredă danemarca lumii/ peste i se pun puncte de ceară sărată/ /metafora/ tăiată-mprejur”. (Neutru)
Ierunca folosește, intertextual, diverse alte sintagme: din Eliade și „Mitul eternei reîntoarceri”: „Încă o moarte-n pustiu – își va aminti veșnica reîntoarcere” (Insulă), din Glossa eminesciană: „Nu spera și nu ai teamă” (Numărul opt), ori parafrazează amar psalmul 136, emblematic pentru situația exilatului („La apa Vavilonului/ Jelind de țara Domnului/ Acolo șezum și plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm”- sintagmă folosită și de Monica Lovinescu drept titlu de carte „La apa Vavilonului”), când „vremea se usucă”: „Copiii și-au îngropat rugăciunea/ Să ședem unde? Unde să plângem?” (Somnul vișinilor), ori chiar, parodic, din Alecsandri: „Plecat-am nouă din Vaslui/ De fulgere suntem sătui”, într-un amalgam de alte spicuiri poetice, din Eminescu, din lirica populară etc. „Duce-m-aș și m-aș tot duce/ Când cu vântul, când pe cruce” etc., în poemul „În lume”, în vers clasic, cu ritm și rimă, unde exersează (rar de altfel), un ton mai jucăuș, dar tot ușor persiflant.
Multe versuri sunt axiomatice, cugetări filosofice în sentințe metaforice despre destinul universului mic în universul mare. „Mereu e la amiază în lumea asta strâmtă/ Și dorul de tot una apune-n răsărit” (De unde până unde), „Cade vremea, umbra zace/ Numai întrebarea știe/ Ce n-am fost, ce n-o să fie.” (Temei ars). „Pustiul nu pustiește/ Ci adeverește” (Istorie). Sunt din perspectiva lirică a unui eu impersonal, dar suferind de toată durerea și neîmplinirile lumii, pe care vrea să le aline cumva. Poetul este un Iisus răstignit pe crucea exilului: „O coroană de spini/ Face înconjurul pământului” (Somnul vișinilor). „Îmi iau rătăcirea și umblu” (Absență). Întreaga activitate a fost de balsam pe răni, a unui doctor fără arginți. „Amintirea focului e ultima poruncă a rănii” (Insulă). Versurile sunt expresia prea plinului de responsabilitate, suferință, angajare.
Consonanța cu marea poezie a lumii este dintr-un substrat comun al psihologiei exilatului și al destinului aparte.
Însăși prepoziția din titlu: „Poeme de exil” nu „din exil” indică prioritar nu locul scrierii, chiar dacă sunt scrise în exil, ci materia din care sunt plămădite poemele, tema fundamentală: exilul. Un poem are explicit tema chiar în titlu: „Exil” (scris în 1953). Apare ca un cuvânt familiar universului poetic și existențial, „Între exil și mirare/ Ființa inventându-și armura și urma”. (La umbra Unului).
Inevitabil, și în comentariile sale, nu poate ocoli definirea exilului: „Exilul nu e un spațiu dramatic, ci unul tragic”, exilul „acest spațiu de nefericire nouă”, scrie în articolul despre Ion Pârvulescu, „un poet născut nu făcut” al exilului. „Exilul – loc privilegiat al întrebării, al torturii de a trăi și mai ales de a nu putea muri”.
Timpul ne definește murirea și nemurirea, după felul cum îl gestionăm, cum armonizăm timpul subiectiv cu timpul obiectiv „Sunt în inima timpului/ Și timpul e în inima mea.” (Ca niciodată)
Emblematic pentru exilat este „rătăcitorul”, pe un drum spre început, de unde a plecat, ca șarpele Uroboros. Exilul este o formă de continue reîntoarceri la spațiul matrice, renașteri prin retrăirea începuturilor. „Va trebui să ajungem de unde pornim – există cale mai lungă?/ Va trebui să începem începutul – există cale mai grea?” (Cântec rătăcitorului).
„Cântec rătăcitorului” înglobează mai multe motive specifice exilului: călătoria, pustiul, străinul, singurătatea…
Exilatul a pierdut tihna unei vieți liniștite și tocmai în această pierdere este salvarea sa, proba focului, mana cerească din pustiu, „Pierde-ți huzurul și sporul, tihna și lacrima – pierzania îți va fi mană acum”, într-un destin de paradoxuri ale contrariilor: „Călătoria ta, rătăcitorule, va fi un blestem, o rugăciune mereu/ O sămânță aruncată-ntr-un pustiu ce va rodi numai la urmă”.
Exilatul rătăcitor nu va fi nicicând acasă, nu va fi simțit ca al casei, e singur printre străini: „Fii singur, mai singur, străinii nu tolerează decât ecoul rătăcirii./ Umbra rătăcitorilor e o primejdie inedită a cetății”. Așa se simțea uneori străin în cetatea Parisului, care era casă, nu „acasă”, după cum nota el în jurnal: „Oamenii sunt la ei acasă – ce puțin firesc mi se pare lucrul acesta – și pacea lor o sfidare” (26 februarie 1949). Deși aceasta e condiția omului: în exil pe această lume: „străini și călători pe pământ” (apostolul Pavel).
Pe de altă parte, exilatul rătăcitor este cel privilegiat, alesul dăruit cu puterea cuvântului, învingătorul în final, iar Ierunca a simțit că aceasta e misia vieții sale, să lupte prin cuvânt, prin slova arzândă: „rătăcirea ta arde/ Amintește-ți, rătăcitorule, că tu singur poți sufla peste cuvânt/ Tu singur dai cuvântului început și cuvântul tău numește, zidește începutul”, cum Pygmalion a suflat însuflețind-o pe Galateea – opera și sensul vieții sale.
Poezia e scrisă în nota gravă, dramatică a poeziei exilului: când ești în situația exilatului, fără țară și totuși cu o țară furată, iar în acea țară este o situație de aneantizare, nu ai stare pentru frivolități, șăgălnicii. Planurile complexe de manifestare configurează un profil de scriitor emblematic al literaturii exilului – ca parte necesar-integrantă din istoria literaturii române contemporane.
Poezia sa se înscrie în arealul poeziei esențelor, a metafizicului existențialului – ca dat unic ființei umane întru mântuire de efemer, de terestru imund, întru accedere la Lumina Ființării.
Lasă un răspuns