Eu niciodată nu am avut loc în sufletul meu,
viața mea a călătorit prin toate viețile.
De fapt, toate zilele de până acum
eu le-am făcut cadou, ba răsăritului,
care mă aruncă dimineața în zarva străzii,
ba florilor de cireș, care tocmai au înflorit
în singurătatea mea, ba acestei femei dulci-amare,
care îmi trimite sărutări tocmai de la capătul lumii,
pe unde își poartă în ultima vreme ispita…
Da, uneori noaptea aud vuietul oceanului
pe care ea mi-l trimite, în secret, numai mie…
Vuietul albastru al oceanului…
Și clinchetul râsului ei îl aud în urechi,
încă de la începuturi.
Eu niciodată nu am deosebit prea bine râsul ei
de zarva vrăbiilor, chiar și muzica sferelor, stelelor,
mi s-a părut un ecou al șoaptelor de dragoste…
În mod sigur, istoria lumii a început cu prima ei atingere.
Țin minte: atunci mi-am părăsit pentru prima oară trupul
ca să o strâng în brațe… Mi-am părăsit trupul
ca să o strâng mai bine în brațe…
Eu niciodată nu am avut loc în sufletul meu,
viața mea a călătorit prin toate viețile.
De pildă, în Cnossos l-am întâlnit pe Epimenides,
poetul grec, cel care a scris Theogonia în 5000 de versuri.
El tocmai avusese parte de un vis, în care i s-au ivit zeii
și glasurile zeiești, Adevărul și Dreptatea.
El avea pielea împestrițată cu tot felul de litere.
La despărțire, am descoperit pe trupul meu
mai multe semne… Probabil că poeții antici
îmi trimit în secret cărțile lor de înțelepciune,
ca să le ascundă de barbari… În acest fel,
trupul meu a ajuns o scriere necunoscută.
Eu sunt scris din tălpi și până-n creștet,
din creștet și până la steaua…
Această scriere deja se află în memoria celulelor mele.
Dar ea nu se vede întotdeauna,
apare și dispare ca fluxul și refluxul…
Oricum, eu visez în fiecare noapte
că vorbesc într-o limbă stranie,
iar către dimineață poemele mele sunt deja scrise…
Eu niciodată nu am avut loc în sufletul meu,
viața mea a călătorit prin toate viețile.
În statul Chu, din ținuturile muntoase ale Chinei,
l-am întâlnit pe Lao Zi, Bătrânul Înțelept,
care mi-a dictat chiar atunci doctrina lui,
Cartea Căii și a Virtuții sau Tao Te King.
„Tao care poate fi exprimat prin cuvinte,
nu este permanentul tao.
Tao este un lucru neclar și nebulos.
Îl întâlnesc și nu-i văd fața, îl urmez și nu-i văd spatele.
Toți oamenii sunt bucuroși,
de parcă ar sărbători florile de cireș.
Numai eu sunt calm și nu mă arăt în lume. O, plutesc!
Se pare că nu există un loc în care s-ar putea să mă opresc.
Eu semăn cu cineva care plutește pe întinsul mării
și nu știe unde să se oprească.”
Eu niciodată nu am avut loc în sufletul meu,
viața mea a călătorit prin toate viețile.
În Uruk, l-am ascultat pe Ghilgameș vorbind
cu sufletul prietenului său, Enkidu,
care tocmai ieșise pentru o clipă din Tărâmul Morților.
„- Spune-mi prietene, spune-mi prietene,
care este legea lumii subpământene pe care o cunoşti?
– Nu, nu ţi-o voi spune, prietene, nu ţi-o voi spune.
Dacă ţi-aş destăinui legea pe care o cunosc te-ai porni pe plâns!
– Ei bine, fie, vreau să mă pornesc pe plâns!
– Ce ţi-a fost drag, ce-ai mângâiat şi era pe placul inimii tale,
este astăzi prada viermilor, ca o haină veche.
Ce ţi-a fost drag, ce-ai mângâiat şi era pe placul inimii tale,
este astăzi acoperit cu pulbere.
Toate acestea sunt acum cufundate în pulbere,
toate sunt cufundate în pulbere.
– Pe acel care a căzut în luptă l-ai văzut?
– L-am văzut: tatăl său şi mama sa îi ţin capul
şi femeia lui se lipeşte de el.
– Pe acel al cărui stârv e părăsit pe câmp, l-ai văzut?
– L-am văzut: sufletul său n-are odihnă în Infern.
– Pe acel al cărui suflet n-are pe nimeni
care să-i facă slujbe, l-ai văzut?
– L-am văzut: se hrăneşte cu resturile din ulcele
şi cu rămăşiţele de pe drum!”
Nimic nu s-a șters din memoria mea.
Zilele vin și trec… Vin vânturile și ploile,
și din nou strălucirea soarelui.
Apoi nopțile lungi și îmbrățișarea prințesei.
Iată ființa care sunt, sufletul peregrin,
care pentru a ajunge la sine a trebuit să dea ocol lumii,
printre toate minunile și stelele reci!
Eu niciodată nu am avut loc în sufletul meu,
viața mea a călătorit prin toate viețile.
Eu am ascultat prima învățătură a lui Buddha
la Benares, în Crângul gazelelor –
atunci am aflat că suferința stăpânește peste tot
și tot atunci am deslușit calea cu opt căi
a eliberării de suferință. Și am dobândit liniștea,
marea liniște, pe care nu am avut-o niciodată.
Într-o vreme, am ajuns chiar și în palatul lui Solomon,
regele îmbrăcat în aur. Am băut vinuri vechi
și le-am văzut pe femeile lui tinere dansând.
Le-am văzut pe femeile tinere care pluteau
printre uimirile și gândurile mele secrete…
Ele mi se strecurau printre degere ca nisipul.
Dar regele a spulberat mirajul și mi-a adus să citesc
sulurile din piele de capră ale cărții Ecclesiastul…
„Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul,
deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!
Ce folos are omul din toată truda lui
cu care se trudeşte sub soare?
Un neam trece şi altul vine,
dar pământul rămâne totdeauna!
Soarele răsare, soarele apune şi apoi răsare iarăşi.
Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple,
căci ele se întorc la locul din care au plecat.
Toate lucrurile se zbuciumă
mai mult decât poate omul să o spună:
ochiul nu se satură de câte vede
şi urechea nu se umple de câte aude.
Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi,
și ceea ce s-a întâmplat se va petrece iarăși,
căci nu este nimic nou sub soare.”
Eu niciodată nu am avut loc în sufletul meu,
viața mea a călătorit prin toate viețile.
Într-un timp, în Edo, am auzit acest dialog
între comandanții celor două oștiri gata de luptă:
– Cine ești tu, Takeda Shingen, ca să îmi stai dinainte?
– Un fulg de zăpadă pe o piatră încinsă…
Apoi am văzut tot măcelul care a urmat,
miile de oameni dați morții.
A învins fulgul de zăpadă…
Acum m-am întors în țara mea.
Încă aud săbiile urlând,
săbiile care plâng cu lacrimi de sânge.
Bat străzile orașului, alături de prietenii mei.
Suntem în grevă.
Aici am prins comunismul și pușcăriile politice,
aici am fost martorul intrării glorioase a țării
în minunata Europă și a distrugerii, la schimb,
a tot ce clădisem înainte.
În noua democratură am aplaudat venirea la putere
a leprelor politice, a jafului și a corupției.
Am aplaudat venirea la putere a baronilor de partid,
a gulerelor albe și a hoților de toată mâna,
care au golit vistieria și au căsăpit totul,
care se strecoară abil printre degetele împietrite
ale Justiției, o, țara mea de glorii, țara mea de dor!
Aici am trăit venirea la putere a justiției fără justițiari,
a cârtițelor întunericului și a rinocerilor democrați.
Aici am trăit spaima de virusul trimis să ne termine,
care a semănat peste tot numai cruci.
În fine, au găsit o soluție de exterminare
mai bună decât comunismul,
mai bună decât teroarea și pușcăriile politice.
O soluție mai rapidă și fără să apeși pe trăgaci…
– Sunteți prea mulți, a spus Oculta,
îngrijorată profund de soarta omenirii.
V-a intrat democrația în cap și ați început
să vă ridicați împotriva sistemului…
Desigur, suntem în grevă.
Cei care au scăpat de programele de exterminare
sunt în grevă…
Trupurile noastre au ajuns niște pancarte,
niște cărți vii, care pot fi citite de oricine.
Corupția continuă cere o grevă continuă.
Dacă spiritul nu este vizibil, el dispare.
Acum stau în casa de la marginea pădurii
și răsfoiesc filele repezi ale peregrinărilor mele.
Prințesa a pregătit masa în grădină, sub razele lunii.
Beau vinuri vechi cu prietenii mei,
cu toate gândurile și cu toate visurile.
Voi spune rugăciunea de mulțumire și le voi lăsa pe toate
în voia Domnului. Le voi lăsa în voia Domnului,
despre care nici nu știu de care parte a fost până acum
și de care parte va fi de aici înainte…
Pitești, 18 iunie – 2 septembrie 2023
* Intertext
Lasă un răspuns