Voce reprezentativă a Școlii de literatură de la Vârșeț, Valentin Mic – poet, monograf, jurnalist (născut la 7 august 1974 în Satu-Nou, orașul Panciova, Provincia Autonomă Voivodina) – aparține generației nouăzeciste.
A debutat revuistic în 1989, în „Tribuna tineretului”, cu poezia Cine-i mai știe (dedicată eroilor căzuți în revoluția anticomunistă din România), la rubrica „Alfabet literar”, iar editorial în 1996 cu volumul de versuri Zborul cuvintelor spinoase, Ed. „Libertatea”, Novi Sad. Alte volume: Sfințirea ușii, 2001; La dans cu ciufulitul, 2004 (în colaborare cu Mărioara Baba); Virgula, 2008; Casa palcenă, 2011 – toate apărute la Editura „Libertatea” din Panciova. A colaborat la revistele: „Lumina”, „Libertatea” (Panciova), „Tibiscus” (Uzdin), „Foaia bobocilor”, „Naše Novine” (Satu-Nou), „Heliopolis” (Timișoara), „Caligraf”, „Nădejdea”, „Vorba noastră” (Drobeta Turnu Severin), „Familia română” (Oradea) ș.a.
*
Valentin Mic este creator al unui univers poetic original, care a atras devreme atenția specialiștilor. Creațiile sale, amprentate pe alocuri de perspectiva lucid-critică a jurnalistului, dezvăluie o personalitate aflată în răspăr cu epoca și decisă a-i redirecționa – prin întreaga lui activitate – devenirea.
Primul volum, intitulat Zborul cuvintelor spinoase, a apărut în cadrul ediției debuturilor editoriale ED ALFA și este dedicat lui Ion Berlovan, fostul său profesor de limba și literatura română din vremea adolescenței și coordonator al Cenaclului literar „Tinerele condeie”. Cele 37 de poeme sunt distribuite în trei secțiuni – Eu și umbra mea, Visul imaginilor cețoase și Rătăcind în propriul vis –, prevestind tematic câteva obsesii ale autorului, focalizate acum pe răspunsul individual la provocările contemporaneității. Radiografiind „iscoditor, / prin lentile” (Ochii mei de piatră) lumea în care trăiește, tânărul de 22 de ani îi consemnează tarele, înspăimântat totodată de pornirile ce par să se dezvolte în el însuși ca modalitate de supraviețuire și de adaptare la cotidian („Nu mai am pe cine / să leg în lanț / când însumi m-am prefăcut în câine” – Răsplata de apoi; sau: „aș putea arunca / o privire spre mine, / dar mi-e frică / de ceilalți câini vii / și de caninul / din mine, / încă nedăltuit / din propriu-mi chip” – La moartea lui Cuțu), dar și ca prelungire a unor angoase generate de limitele condiției umane („constați, cu regret, / că din propria-ți piele / nu poți ieși / oricât de nenorocit ai fi” – Omul nenorocit și noul mod de viață).
Autorul înfățișează o lume schilodită, aflată în paragină, văduvită de șansa regenerării spirituale: „Treceau pe lângă mine / băieți și fete, / bolnavi / și parcă la moarte osândiți, / fără a te aduce pe tine / și zâmbetul tău de copil. / Erau dezmembrați și ciuruiți în suflete / având un nou chip bătrân și chinuit” (Zâmbet de copil). Foamea permanentă, derapând înspre canibalism (Dezgust într-o poftă bună, Cu poftă de lup), plăcerea de a distruge, de a „smulge”, de a „rupe”, de a „face praf” (Răspuns fără de răspuns) – ca atribute ale noii lumi, sunt filtrate suprarealist, inducând eului liric senzații terifiante: „Viermii îmi străbat / corpul înțepenit, / șoarecii își pregătesc culcușul de zi / în pieptul meu, / șopârlele îmi scot ochii însângerați. / Eu am devenit o farfurie plină de carne. / Nu-i rău să apară aici / întreaga grădină zoologică, / poate că mai repede se vor / liniști durerile mele / și sufletu-mi va zbura / despovărat de trup” (Cadru macabru).
Poetul se simte oropsit („Totdeauna mă aleg / cu o piatră în cap” – Epoca pietrei), „păcălit de soartă” (Dialog întrerupt), silit să viețuiască printre „fiare sălbatice” (Așteptați o nouă zi cu soare), printre inși ce refuză să vadă și care pervertesc, manipulator-complice, perspectiva celorlalți asupra realului: „Trecătorul își scoate ochiul / cu degetul. / Îl mângâie de trei ori / și-l înghite pe furiș, / așa cum fiara-și înghite / prada – / fără nicio remușcare. / Aseară, spre miezul nopții, / am încercat din curiozitate / să-mi scot un ochi, / să-l trec printre dinți / și să-l înghit. / Șmecherul trecător, /cu ochiul scos aievea, / mi-l răpi și pe-al meu, / potolindu-și foamea de lup. / Zâmbi apoi fericit / privind pe sub ochelari. / Feriți-vă ochii / ca să nu oftați mai târziu / când priviți lumea din beznă” (Nu vă jucați cu ochii).
Puține sunt, în volumul de acum, poemele luminoase. Reținem piesa erotică Zâmbește dulce și măgulitor („Cuibărește-te-n / visul meu / și eu te voi visa. / Zâmbește / și eu te voi sculpta / în polenul florilor de primăvară. / Iubește-mă / iar eu, în versul meu, / zeiță te voi face”) ori textele ce sugerează travaliul artistic ca alternativă compensatorie la realitatea crudă („Numai eu mor ziua / ca să mă nasc, / prin cuvânt, / noaptea” – Cerșetorii îndoliați; sau: „Nu sunt cu nimic deosebit / și nu mă îndemnați / să vă transform în broaște, / în viermi și în șopârle, / în crocodili turmentați / și-n flori ofilite, / căci nu sunt cu nimic deosebit / și nu pot să vă dedic mai mult / decât o simplă poezie, / o poezie a sufletului meu / trăită și însuflețită / în multe nopți nedormite” – Nu mă priviți cu duioșie).
Obligativitatea adaptării la „regulile beznei” (Ambianță nocturnă) și complexitatea relației cu Celălalt le vom reîntâlni în volumul Sfințirea ușii, publicat la trei ani distanță de primul. Poemul cu care se deschide cartea, intitulat Spectacole regresive și piese cenzurate, devoalează compromisul la care e supus individul ce respinge rolul de simplu spectator al descompunerii („Închide ochii / ori te dau afară din piesă!” / […] Clădirea se pregătește să ne cadă-n cap, / în timp ce spectacolul nostru / devine roșu. / De la sânge, probabil”), pentru ca în poezia ce dă și titlul tomului să ne întâmpine o lume deja îmblânzită, incapabilă să mai viseze, să spere. Este realitatea alienantă și din Cuvânt înainte, „un fel de piață, / unde totul se poate cumpăra / și totul se poate vinde”, un bazar al „viciilor și [al] virtuților omenești”, este bezna sau „curva aceea neagră și murdară” (din poemul Cu noaptea în cap) pe care și-o împart toți, concurențial.
Un loc aparte îl ocupă în noul volum evocarea unor fapte de viață domestică (Tăierea cepei, Tăierea porcilor, Dezlegarea complotului, Seara când verișorul meu de-al doilea L.M. a devenit bărbat), cu „Eu și cu Tata” în rolurile principale, stimulați sau inhibați la răstimpuri – căci ne aflăm într-un spațiu multietnic – de „prietenul, vecinul și fratele nostru, / Celălalt”. Cartea se încheie cu un ciclu de trei poeme dedicate soției, mărturii (și acestea) ale proteismului auctorial. Valentin Mic lasă, de astă dată, deoparte discursul ironic, vituperant, optând pentru evocarea duioasă, emoționantă: „… nor, / ca toți norii / din lume, / cu ploi, / grindini, / fulgere / și noroi, / ți-aș uda florile din grădină, / și iarba, / și trifoiul, / și vița de vie, / și totul ce-a fost acolo, / unde Adam și Eva / au cules frunze proaspete / pentru noul lor costum, / ce se asemănase întocmai / cu al nostru, / cel din urmă cu câteva seri, / când am mâncat mere sălbatice / din gura șarpelui mincinos… / Ah, iubită, / ce bine e să ai grădină / și puțină umbră de om!” (Dac-aș fi…).
În volumul partajat cu Mărioara Baba nu se remarcă deosebiri de substanță față de tematica și stilul cu care ne obișnuise poetul. Întâlnim și aici portrete ale unor membri ai familiei (cum e cel al străbunicului Paia, care „bătea în piatră stearpă parul cu pumnul – Gardul), rememorări ale unor vremuri de cumpănă („În zile lungi, / bătrânii șuierau / printre buze uscate, / din zori și până seara, / să nu se sperie copiii / de urletul burților goale. / Era vară timpurie / și nimeni dintr-ai mei / n-a izbutit / să-mpartă în șase / un bob de grâu și două de secară” – Liniștea) ori delicate poeme de dragoste („Când mâinile tale / mi-ar îmbrățișa pieirea trupului, / ți-aș mângâia părul cu setea nomazilor / și salbă de aur la piept ți-aș pune, / să ne lumineze calea deșartă / spre prăpastia infernului” – Femeia lichidă; sau: „Tu ești / provocarea zeilor / în drumul meu / spre stele” – Vinovăția). Li se adaugă un ciclu de prelucrări după episoade biblice – intitulat Între cer și pământ –, conceput în manieră postmodernist-demitizantă („Aflu că începutul omenirii / pe acest ou fără găoace, / în univers / se socotește / din ziua când te-ai lăsat lacom / după fusta femeii. / Ce moda naibii: / să-ți dai raiul / pentru un pumn de pulbere, / în care te-ai prefăcut tu însuți” – Adam).
Placheta de versuri Virgula are drept motto o afirmație a lui David Hilbert: „Fiecare om posedă un anumit orizont. Când se îngustează și devine infinit de mic, el se transformă în punct și atunci omul zice: «Acesta este punctul meu de vedere»”. Aserțiunea instaurează un mod anume de lectură, menit a jongla creativ cu hățișul de semne de punctuație din propunerea de realitate a autorului. Și punctul, și virgula, însoțite de gând ori inserate în construcții lingvistice, capătă, cu fiecare text, alte nuanțe, putându-se metamorfoza în autentici stimuli ai mesajului.
În Dezmințire, de pildă, este trădată însăși vulnerabilitatea demersului liric personal („A venit ziua când trebuie / […] să ne dezmințim urmașii / despre faptele vitejești / ale călăreților sterpi / din propriile rânduri”), cu atât mai mult cu cât nici lucrările cu pretenții științifice nu se dovedesc întotdeauna credibile („A venit ziua adevărului / dar minciuna e încă / un important punct de reper / și-n manualele de istorie”). În altă parte, într-un poem ce dă titlul volumului, semnul de punctuație reprezintă o formă de participare subiectiv-terapeutică la spectacolul mundan („La noi, bănățenii, / ocazie e nunta / să te mai speli de bârfe, / să-ți iei hainele pe față, / să te rezemi pe coate / scuturându-ți genunchii / de praful protocolar… / Să mai adaugi o virgulă, și să te îmbeți turtă”).
Identificăm și o creație alcătuită dintr-un singur enunț, având așadar un punct, cel final (Dacă mă întrebi), relevantă pentru maniera în care își înțelege Valentin Mic viețuirea în literatură: „Dacă mă întrebi / ce rost mai are / această netrebnică cale / pe care m-am avântat / cu gânduri răzlețe, / […] îți voi răspunde afirmativ / la orice oftat și suspin / căutându-mi rostul / în povestea anilor spulberați”.
Din ciclul dedicat feminității, cea mai izbutită ni se pare piesa Femeia icoană, o combinație inedită între sacru și profan, pigmentată cu accente ludice: „Am întâlnit în fața bisericii / femeia icoană, / ținând în brațe / ca pe cel mai scump dar / al cerului / sânii ei falnici / ce se rostogoleau / printre bătrânii satului meu, / ca avalanșa zăpezilor milenare. / În duminica aceea / a păcătuit tot satul. / Era una din acele zile / când Iadul / ne-a pus la încercări esențiale. / […] În dimineața duminicii / cu pricina / am deschis ochii / pentru prima dată / satisfăcut de priveliști rurale”.
Volumul următor propune o arie tematică îmbogățită și un discurs auctorial ce demonstrează o mult mai abilă mânuire a instrumentarului. Primul grupaj de poeme, intitulat Casa palcenă, proiectează artistic câteva momente din devenirea bulgarilor bănățeni, cărora le este și dedicat tomul. Povestea începe cu descălecarea lor la Beșenova Veche, unde și-au întemeiat cele dintâi colonii: „S-au perindat printre bulgari, apoi s-au abătut la Dudeștii Vechi… / și mai la urmă, / după ce s-au săturat / de hoinăritul secular, / au bătut parul între două ape / și-au zis: «Aici e casa noastră!»”.
Pentru a căpăta viață, noile așezări au fost apoi descântate, conform credinței palcenilor, de „adierea vântului proaspăt / izbit de aripa de fluture / și împletit de jur-împrejur / cu trei fire catifelate, / smulse din respirația fecioarei” (Casa fictivă). Poetul surprinde ritualuri specifice comunității respective, îi admiră ospitalitatea și toleranța („Când te așezi la masa lor, / uiți de tine însuți, / absolvind pe nevăzute / examenul de cosmopolit” – Palcenii nu mor de foame). Sesizează condiția aparte a femeii în cadrul colectivității: „În satul ei, femeia e Dumnezeu, / alfa și omega, / ridică fruntea / când vrea ea, / nu când i se ordonă. / Dă cu pumnii în masă / după ce trântește două beri / cu spumă, / ignorând durerea nașterii, / amețită de cupa plină / a lui Dionis” (Tot și toate).
În celelalte secțiuni ale volumului, autorul schimbă frecvent registrele, neafectat de rigori anume. Lectorul e întâmpinat de texte mereu proaspete, fiecare îmbrăcat în povestea lui. Puse laolaltă, acestea înlesnesc apropierea de o perspectivă subiectivă asupra existenței, a scrisului, a relației cu epoca și cu permanentele ei metamorfozări.
Valentin Mic își privește lucid și vertical menirea („Cred în creaturi mistice, / balauri cu șapte capete, / femei cu trup de leu… / Mă compar, din când în când, / cu Sfinxul / și nu cedez ușor amenințărilor. / Eu sunt primul și ultimul, / tot și toate. / Eu sunt rege și supus, eretic și credincios, / figură biblică / și chiar proroc, dacă e nevoie. / Sunt poet și pot să fiu ce vreau, / pășind onest pe muchia cuvintelor” – Pășind pe muchia cuvintelor), preferă franchețea în locul rafinamentului („port luptă sindicală / cu mine însumi, stăpânul cuvântului scris, / pentru a-mi salva gândul / de sclavia metaforei” – Sindicalistă) și refuză alinierea la literatura facilă, supusă capriciilor entertainmentului: „Poveștile existențiale / nu depind neapărat de / regulile pieței. […] Cuvântul cheie / al acestei poezii / a intrat în insolvență / din pricina lipsei de / materii prime, / emoții sincere / și gânduri progresive” (Existențialistă).
În alte poeme, evocă ludic-ironic-nostalgic anii pauperi ai copilăriei („Miercurea mâncam fasole roșie, / iar seara ne delectam cu boabe fierte / de porumb […] Stăteam grămădiți în jurul mesei, / bunicii, părinții și noi, copiii / și scuipam în toate colțurile, / fără o ordine determinată, / coaja boabelor fierte / într-o farfurie de tinichea smălțuită” – De Ziua Victoriei), vizitele periodice ale rudelor plecate peste Ocean – reveniri însoțite de inevitabilele tricouri chinezești cu inscripția „California” (Made in China), își exprimă atitudinea vizavi de politicianismul vremii („Ideologia mea e conceptuală, / definită ca negare / a jafului organizat. / De aceea urăsc idolii / ce ne surâd de pe pancarte / preelectorale, / în a căror dantură strălucitoare / se întrezăresc / toate războaiele și speranțele / noastre pierdute” – Boicot) ori față de pericolul globalizării, al pervertirii generațiilor timpurii de către media audiovizuală (Doamna cu baston încârligat).
Urmărim cu interes evoluția ca poet a lui Valentin Mic, autorul dispunând de reale posibilități creatoare.
Lasă un răspuns