Un veac de mediocritate. Literatura română supt Nicolae Manolescu

În urmă cu aproape o jumătate de veac, oficianţii comunişti ai literaturii române au socotit nimerit să lase un tânăr critic literar de nădejde să conducă un cenaclu al studenţimii bucureştene, recalcitrantă şi în pericol să prizeze mode şi modele occidentale decadente. Conducerea cenaclului fusese refuzată anterior de Eugen Simion. Şi acceptată cu oarece îndoieli de Nicolae Manolescu, un virtuoz al limbii de lemn a regimului comunist, după cum stă mărturie cu prisosinţă presa literară a vremii.  Astfel s-a născut Cenaclul de luni şi s-a conceput, deloc imaculat, Generaţia 80.

După aproape o jumătate de veac, cele două entităţi, ambele expirate, reprezintă cel mai mare duşman al viitorului literaturii române. De cincizeci de ani, Generaţia 80, compusă din puţine voci autentice şi mult mărunţiş cu ifose, a pus mâna pe orice formă de putere instituţională în România literelor, folosind-o strict în interes propriu şi împotriva oricărei disidenţe. Singurul talent al lui Nicolae Manolescu, un produs de sorginte comunistă al criticii literare, a fost să impună o sinistră “paradigmă a vasalităţii” în literatura română. Această paradigmă a vasalităţii judecă valoarea în funcţie de apropierea creatorului de liderul maxim. Programatic, de-altminteri, Nicolae Manolescu a transformat Uniunea Scriitorilor din România într-o instituţie de canonizări, conform susţinerii că “un canon se impune, nu se discută” şi, tot programatic, dumnealui a construit o generaţie de criticuleţi şi criticaştri literari care consideră că opera este inferioară ontologic criticii acesteia. Dar vremurile discuţiilor teoretice au trecut de multă vreme şi nici nu merită purtate cu Martorii lui Manolescu, o sectă de snobi spălaţi pe creier. Înconjurându-se de vasali care, la rândul lor, s-au înconjurat de vasali de mâna a doua şi tot aşa, până la mâna a paisprezecea, liderul a pierdut definitiv şi irevocabil orice legătură cu fenomenul literar. În faţa obştescului sfârşit, pe care i-l dorim cât mai îndepărtat, cocoţat în vârful unei construcţii în ruine, ştab absolut al unei literaturi de brelocuri şi abţibilduri, nu-i rămâne decât să contemple spectacolul dezolant al războiului pentru succesiune care îi va urma între turmele de vasali ale foştilor vasali.

Doar paradigma vasalităţii îi va supravieţui lui Nicolae Manolescu, întrupată în primul rând în Generaţia 80. Generaţie care ar fi putut avea un lider autentic şi capabil de o nouă revoluţie în literatura română, dar l-a ratat. Atât pe el cât şi revoluţia. Din motivul foarte simplu că Traian T Coşovei n-a avut fire de vasal şi personalitate de lingău, aşadar a fost dat afară fără milă de la curţile imperiale pe bani publici republicani ale lui Nicolae Manolescu. Generaţia 80 s-a îmburghezit de mult şi sunt prea multe interese de apărat, toate pe mulţi bani, ca să mai existe vreo şansă pentru literatură. Prea mulţi diplomaţi, politicieni, lideri de opinie, ofiţeri acoperiţi şi descoperiţi, şefi de instituţii, de programe, de burse, de sinecure, de loazir, de etc. Aşadar, paradigma vasalităţii îi va supravieţui lui Nicolae Manolescu, cu atât mai mult cu cât, înscrisă în genele Generaţiei 80, ea s-a transferat şi înspre generaţii mai tinere, convinse că acesta e modelul. Nici recunoaşterea nu poate funcţiona decât între maeştrii şi ucenicii aceleiaşi înţelegeri.

Nicolae Manolescu şi ciracii săi au reuşit, astfel, să transforme literatura română într-un fenomen periferic, nebăgat în seamă în marile jocuri de putere la nivel international. Orgoliul lui Nero este alimentat, din când în când, cu iluzia unui Nobel, iluzie plătită cu multe milioane de Euro din bani publici. Paradigma vasalităţii, singura care lor le este familiară, a dispărut de multă vreme, după cum lumea pe care au cunoscut-o ei e de multă vreme scrum şi cenuşă. Literatura a devenit atât de democratică încât pretenţiile totalitare stârnesc doar zâmbete îngăduitoare. Jumătate din literatura română se produce şi se propune în afara graniţelor geografice ale României şi nu mai are cine să o inventarieze. Ideologiile în care se înrolează scriitorii doritori de succes şi recompensă socială s-au schimbat şi ele radical într-o jumătate de veac. Peisajul generalizat este acela al unei serii nesfârşite de secte literare care se luptă între ele pe nişte glorii iluzorii şi pe ceva bani de la buget. Iar patriarhul tună şi fulgeră împotriva apostaţilor care au întinat nobilele idealuri ale literaturii române contemporane despre care, oricum, nu mai ştie nimic.

Paradigma vasalităţii se va nărui cu necesitate în literatura română. Dar efectele ei vor mai dura încă o jumătate de veac. Generaţii întregi de şcolari au fost spălaţi pe creier. Aceia, extrem de puţini dintre ei, care mai sunt interesaţi de literatură în accepţiunea clasică a termenului, nici măcar nu înţeleg că literatura pe care o învaţă ei la şcoală e un compromis. Că ceea ce le oferă Sistemul drept literatură e doar o manipulare. Că scriitorii pe care îi învaţă ei la şcoală intră şi ies din manuale în funcţie de cât de tare îl iubesc pe Nicolae Manolescu şi în ce loc anume. Că totul e un castel de cărţi de joc care se va nărui.

Nu există în nicio tagmă mai mulţi dobitoci solemni decât în literatura română – e înduioşător să-i vezi cum se înfoiază şi pozează pentru statui fictive.   Şi e penibil să-i vezi înghesuindu-se la pupat poala popii la spartul târgului. Veacul de mediocritate la care a condamnat Nicolae Manolescu literatura română vă trece şi el. Paradigma literară s-a schimbat atât de radical în ultimii cincizeci de ani încât e şi imposibil să-şi imagineze cineva cum va arăta aceasta peste alţi cincizeci de ani.

Dar ştiu sigur şi semnez pentru asta, că e nevoie de iconoclasm, violenţă, revoltă, negare şi extremism ca să mai existe vreo limbă şi literatură română peste încă cinci decenii! Doar războiul total împotriva posterităţii lui Nicolae Manolescu poate revitaliza literatura română! Restul sunt poveşti la fel de utile viitorului literaturii române ca şi apa sfinţită. În paradigma apei sfinţite şi trăind marea masă a scriitorimii române care nu pricepe că statuile se fac doar cu unelte cu care se poate şi ucide.

Adrian SUCIU

29

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.