Sahara mea, un poem de María Victoria Caro Bernal

María Victoria Caro Bernal (Málaga, Spania, 1960), poetă, actriță, promotor cultural. Președinte de onoare al asociației „Agrupación de Retórica y Elocuencia del Ateneo de Madrid”, coordonator al mișcării poetice internaționale „Grito de Mujer” din Comunitatea Madridului, etc. Deține mai multe premii literare, dintre care amintim „El Primer Premio de Poesía Antonio Machado, de Jaén, 1986”. A publicat mai multe cărți, unele dintre ele au fost traduse în alte limbi și a coordonat mai multe antologii din mediul național.

Sahara mea

Pentru femeile oaze și libere

Lumină, nisip și vânt.

Iubesc Sahara,
când îi străbat geografia și ție, pielea.

Pământ eliberat de vasalitate și tronuri.

Păsări ce planează peste castele coloniale,
pe care deșertul încă nu le-a șters.

Privesc clădirile ce nu dau ascultare vocilor din Sahara
și încă mai dăinuie.

Pământuri părăsite de unii
și râvnite necontenit de alții
ce scormonesc până la rană, la sângerare și…

Să mergem călare pe cocoașele dromaderilor,
până acolo unde iubirea ne va purta.

Drumul ne va fi încărcat de zâmbete,
cuburi de gheață și urări de bun venit cu brațele deschise.
Salutări cordiale, conviețuire, priviri și sentimente duioase.

Orizonturi deschise spre căi de lumină,
fără frontiere represive.
Cine să pună cătușe și gratii dunelor?

Iubesc generozitatea oazelor.
Oaze materne ce îmbrățișează viața
și dăruiesc izvoare.

Aproape de ele, între nisipuri de neclintit, cresc plante
destule cât să hrănească turmele,
Animalele ce s-au obișnuit cu aerul marin
al nopților dulci din Sahara.

Faună și floră sub veșniciile cerești.
Coroana astrului rege ce usucă aerul
și umezeala aceea de rouă avută de Africa
dar ție nu-ți usucă lacrimile.

Soarele din Tropicul Cancerului.
Stelele dansează pe faleze
și suflă aerul acesta în mișcare.

Înserări roșietice peste Atlanticul înfuriat.
Valuri învolburate se sparg pe țărmurile tale,
unde peștii nu iau în seamă urmele de ciment
ale resturilor fortăreței cu trecut colonial.

Dunele catifelate își iau rămas bun de la zi,
când își alungesc uriașele umbre,
îi acoperă deșertului rozele și locuitorii,
aceia care iau cina, într-un cort luminos,
delicatese colorate pe tăvi de cupru,
orientale parfumuri culinare.

Soarele zilei, candelele nopții,
le luminează aurul cingătorilor
la fel de solemne precum frunțile lor.

Odihna ți-e desculță
pe perne albastre cu ciucuri de argint,
precum ți-e noaptea înstelată.

Încep sunetele tobelor, lăutelor și teorbelor.
Privirile conturate cu tuș seduc noaptea
și fac să se aprindă luna.

O curiozitate elegantă și plină de mister
ce ascunde bucurie și pace.

Pe chipuri de metal alunecă o ploaie fină alunecă .
Alți ochi, acum, impasibili, contemplă doar stelele.

Mă voi întoarce, pentru că imaginația mea
nu se poate elibera de tot.

Poem inspirat în cartea Sahara Paradis a fotografului Abdellah Doulfikhar (Dulfi) din Maroc.

Traducere și prezentare: Elisabeta BOȚAN

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.