Să crape răul în patru!

Ne place sau nu ne place, suntem într-o horă a haosului, a informaţiilor destabilizatoare şi a incertitudinii, totul se datorează războiului din ţara vecină. Ştirile lacrimogene – acum, pe bună dreptate, de fier să fii şi tot ţi se umezesc ochii cu lacrimi cât bobul de grâu, doar la gândul că au murit oameni nevinovaţi şi copii nenăscuţi – aceste ştiri, completate cu imagini ce prezintă soldaţii torturaţi şi gropi comune, pun stăpânire pe reacţiile omeneşti şi chiar nu ştii ce să faci, să închizi televizorul sau să îţi mai iei un şerveţel pentru a-ţi şterge lacrimile.

Sunt probleme foarte grave, mai ales că ţarul bolnav de putere aruncă fel de fel de vorbe în stânga şi-n dreapta, ajungând şi la noi, împreună cu fiori reci pe şira spinării şi gânduri dintre cele mai întunecate. Dacă cei care se cred înţelepţi nu pot înţelege şi gestiona situaţia, iar de pace nici nu poate fi vorba, ce pretenţii să avem la omul de rând, a cărui viaţă este dată peste cap într-o oarecare măsură, începând de la nesiguranţa zilei de mâine, până la scumpirea fără noimă a alimentelor şi a serviciilor, ca să nu mai punem la socoteală şi frica de moarte. Ba există ameninţare cu bomba, ba o ascunde în submarine, sub stânci, iar noi, care avem deja ţara ciuntită prin bunăvoinţa predecesorilor, stăm şi cugetăm încotro ne vom duce sau dacă mai scăpăm de nenorocirea care nu se vrea îndepărtată cu niciun chip. Colac peste pupăză, vorba românului, mai vine şi iarna, că, de, este dreptul ei, conform orânduirii anotimpurilor, şi uite aşa, că doar nu ne ajungeau atâtea gânduri întunecate pe cap, ne mai facem câteva, cine are bani îşi face provizii, avem antrenament din timpul pandemiei, nu am uitat prea uşor, începând de la hârtia igienică şi terminând cu „Doamne, ajută-ne să ieşim teferi din iarna asta”, care şi ea ne aduce palpitaţii, lăsându-se aşteptată, ba vine, ba se mai gândeşte, dar de renunţat nici gând. Nu pot rămâne indiferentă, este normal să mă afecteze psihic, gândindu-mă la tabletele cu iod, ce-i drept nu le-am primit încă, nu că le-aş refuza, dar medicul de familie nu a făcut încă gestul nobil să mi le ofere, probabil aşteaptă întâi nenorocirea, „Doamne, fereşte-ne tu, că pe noi mereu ne găseşte câte ceva nepregătiţi”, şi uite aşa, prima şi ultima speranţă rămâne tot la puterea divină, în schimb caut înnebunită arpacaş, nu pentru mine, pentru vecina „maică, iarna-i mare şi nu se ştie niciodată când e nevoie de vreo colivă”, are şi ea o grijă la 87 de ani, grija altora, ea încă rezistă.

Trist, dar adevărat, făcând haz de necaz am ajuns la orice pas să folosesc aceeaşi frază: „Doamne, apără-ne tu, că iadul s-a mutat pe pământ”. Nu ştiu dacă previziunile Babei Vanga se vor adeveri, dar consider că puţină precauţie nu strică, voi căuta prin podul casei, poate străbunica a lăsat vreun felinar sau vreo lampă cu sticlă, de fitil văd eu cu ce-l înlocuiesc, că doar sunt inventivă, o să-mi fac câteva provizii, începând cu lumânări şi hârtie igienică, vin vremuri grele, la carnea de porc nu mă mai gândesc, mai bine câteva pachete cu paste, se tot vehiculează prin târg că pesta porcină face ravagii, în rest, lemne să avem, arză-l-ar focul să-l ardă şi să ne rugăm la Dumnezeu să crape răul în patru împreună cu Chiril, iar noi să avem un Crăciun liniştit, cât despre pomul de iarnă împodobit cu beteală şi globuri, slabă speranţă.

Coca POPESCU

8

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.