Autor Ela IAKAB
Modernismul poetic interbelic
Testament, Tudor Arghezi
Tudor Arghezi este un reprezentant de prestigiu al modernismului poetic din perioada interbelică, alături de Lucian Blaga şi Ion Barbu. Tudor Arghezi este mai apropiat de modernismul francez, prin estetica urâtului. Lucian Blaga a preferat expresionismul german. Ion Barbu a dat strălucire poeziei ermetice.
Tudor Arghezi a creat un univers poetic original, pentru care definitorii sunt îngerii rătăciţi pe pământ, omul solitar, pierdut în căutarea zadarnică a semnului divin, imaginea unui Dumnezeu tăcut și ascuns, forța și materialitatea cuvântului, aspecte ilustrate de Nicolae Balotă, unul dintre cei mai apreciaţi cercetători ai operei argheziene.
Poezia Testament este o capodoperă, așezată în deschiderea volumului de debut al lui Tudor Arghezi, intitulat sugestiv Cuvinte potrivite, apărut în 1927. Textul este o artă poetică, deoarece ilustrează concepția autorului despre condiţia artistului și despre rosturile artei sale.
O particularitate a modernismului reflectată în poezia Testament este estetica urâtului.
Arghezi a luat „bubele”, „mucegaiurile”, „noroiul” şi a făcut din ele „frumuseţi şi preţuri noi”, „zdrenţele” devin „muguri şi coroane”. Seria metaforelor sugerează ideea poetică a artei care se naşte prin transfigurarea cuvintelor nepoetice şi dă expresie sferelor urâte ale vieţii. Estetica urâtului, promovată în literatura europeană de poetul francez Charles Baudelaire, prin volumul Florile răului, pune în lumină o deosebire fundamentală între romantism şi modernism. Mihai Eminescu imagina geniul ca fiinţă divină, cum e Hyperion din poemul Luceafărul. Pentru Arghezi, artistul e descendentul robilor, un meşteşugar care „făureşte” şi „potriveşte” cuvinte.
O altă particularitate a modernismului prezentă în arta poetică argheziană este utilizarea unor imagini artistice şi a unor metafore insolite. Un exemplu revelator este ideea poetică a actului creator, redată prin versurile metaforice „Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră.” Opera de artă, o sculptură care înfăţişează chipul divinităţii, se naşte prin transformarea unui element degradat, cenuşa morţilor. Imaginea artistică a poetului meşteşugar este o emblemă a universului poetic arghezian. Metafora insolită „cuvinte potrivite” poate însemna truda poetului care făureşte cuvinte cum făureau în vremuri vechi olarii vase de lut sau bijutierii, artefacte. În egală măsură, este o metaforă cu un sens înalt, un cod al ştiinţei secrete, alchimia verbului poetic şi a lumii.
Temele ilustrate memorabil în poezia Testament sunt condiţia poetului, existenţa omului, aspiraţia spre spiritualitate.
O secvenţă poetică semnificativă pentru temele capodoperei argheziene este alcătuită din primele două strofe. Motiv central în întreaga poezie, cartea reprezintǎ o punte între generaţii. Ambiguitatea versului metaforic „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”, sugerează, în egală măsură, originea pământeană a artei şi aspiraţia poetului spre spiritualitate. O imagine artistică impresionantă subliniază osemintele strămoşeşti pe care poetul le ascunde în sine. Legătura dintre artă şi generaţiile ancestrale este indestructibilă. Prin metafora insolită „hrisovul cel dintâi”, cartea se transformă într-o modalitate de cunoaştere a divinităţii. Ideea poetică a cuvântului înzestrat cu forţa creatoare din mitul biblic al genezei ocupă un loc privilegiat în aceste versuri.
Cea de-a doua secvenţǎ poetică, alcătuită din strofele a patra şi a cincea, este de o importanţă crucială pentru temele evidenţiate în Testament. Geneza cărții se conturează prin cuvântul-cheie metamorfozǎ, toate verbele fiind selectate din câmpul semantic al acestui cuvânt. Munca fizicǎ se transformǎ în efort intelectual, idee poetică încifrată în metafora amplă „Ca să schimbăm acum întâia oară/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară”. Limbajul poetic ia fiinţă prin transfigurarea graiului „cu îndemnuri pentru vite”. Cea de-a treia metamorfozǎ e semnificativă pentru estetica urâtului, coordonată esenţială în lirica modernităţii. Frumusețea creatoare aduce în spaţiul artei forme de viaţă lipsite de noblețe și de strălucire, idee poetică surprinsă prin metafora „ciorchinilor de negi”.
Un element de compoziţie este incipitul poeziei, constituit dintr-o negaţie care pune în lumină rostul artei. Cartea este, întâi de toate, un bun spiritual, moștenire unică lăsată de către artist urmașului său: „Nu-ţi voi lǎsa drept bunuri dupǎ moarte / Decât un nume adunat pe-o carte.” Creaţia poetică învinge timpul, uitarea, moartea şi face parte din patrimoniul omenirii.Viziunea lui Tudor Arghezi este originală prin ideea eternei întoarceri a cărţii-testament. Va exista întotdeauna un fiu care va urca treptele creaţiei şi va lăsa moştenire altor fii opera sa lirică.
Un alt element de compoziţie este finalul, concentrat în versurile ultimei strofe. Imaginea artistică centrală este axată pe o dublǎ ipostazǎ a poetului, martor și cronicar al trecutului. Cartea are valoare documentară, cuprinde istoria unui neam. Motivul cântecului orfic din versurile „Durerea noastrǎ, surdǎ şi amarǎ / O grǎmǎdii pe-o singurǎ vioarǎ” subliniază forţa transformatoare a artei. Metafora „Slova de foc” se referă la inspiraţie, o forţă mistuitoare de origine cerească. Metafora „slova fǎuritǎ” sugerează condiţia poetului meşteşugar, care creeazǎ cu puterile lui pǎmânteşti, ca în poezia Flori de Mucigai.
Testament impresionează prin viziunea modernă asupra artei, care nu mai este un dar divin, ci un joc inteligent cu forţa cuvintelor.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Lucian Blaga
Definitorii pentru universul poetic pe care l-a creat Lucian Blaga sunt lumina dintâi, minunile, cântecul orfic, tăcerea, liniștea, cuvântul, rana lăuntrică, tristețea metafizică.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o capodoperă, așezată în deschiderea volumului de debut al poetului, intitulat Poemele luminii, apărut în 1919. Textul este o artă poetică, deoarece ilustrează concepția autorului despre condiţia artistului și despre rosturile artei.
O particularitate a modernismului reflectată în poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este formula prozodică inovatoare. Poezia este un monolog confesiv, alcătuit din 20 de versuri inegale şi albe, negrupate în strofe, aliniate la stânga. Măsura metrică variază, cel mai scurt vers cuprinde numai 2 silabe („dar eu”), iar cel mai lung, de exemplu, chiar primul, un număr de 13. La începutul versurilor, majuscula şi minuscula sunt în raport de alternanţă, pentru a marca tehnica ingambamentului. Lirismul subiectiv este marcat prin repetiția pronumelui personal „eu”, prin adjectivele pronominale (lumina) „mea”, (ochii) „mei” și verbe la persoana întâi. Structura antitetică a discursului liric este adâncită prin distribuţia verbelor: „eu” – „nu strivesc”, „nu ucid”, „nu sugrum”, dimpotrivă, „sporesc”, „îmbogăţesc”, fiindcă „iubesc”.
O altă particularitate a modernismului prezentă în arta poetică a lui Lucian Blaga este intelectualizarea emoţiei. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii reflectă un univers a cărui esență primă și ultimă este misterul. Omul se poate raporta la mister prin două modalități, evidențiate de Lucian Blaga în opera sa filosofică: cunoașterea paradisiacă și cunoașterea luciferică. Cea dintâi reduce misterul prin forța rațiunii, cea din urmă îl protejează și îl amplifică, prin partea divină a intelectului omenesc. Cunoașterea luciferică este rostul poetului și al poeziei, imprimând existenței trecătoare un sens creator.
Temele ilustrate în poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii sunt cunoaşterea, relaţia omului cu misterele, sensul existenţei umane şi iubirea.
Prima secvență poetică semnificativă pentru temele preferate de Lucian Blaga este alcătuită dintr-o amplă negație, care subliniază refuzul cunoașterii paradisiace. Eul liric știe că descifrarea minunilor aduce cu sine anularea lor: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid / cu mintea tainele ce le-ntâlnesc / în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte.” Misterele existenței umane sunt redate prin enumeraţia metaforică „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”: frumosul, în toate ipostazele sale, abisurile sufletești, iubirea, rostirea și moartea. Rostul poetului este acela de a le transpune în artă.
Cea de-a doua secvență poetică relevantă pentru temele acestui text programatic este structurată pe antiteza „lumina mea” – „lumina altora”. Omul obişnuit e definit prin metafora luminii care „sugrumă”, reduce misterul prin cunoaştere paradisiacă. La polul opus, este aşezat poetul, o ființă purtătoare de lumină. Versul-cheie pentru rolul cunoaşterii luciferice în existenţa omului şi în artă este „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Eul contemplativ amplifică protector misterul lumii. Această idee este întărită printr-o impresionantă comparaţie a luminii interioare cu lumina lunară ce „măreşte şi mai tare taina nopţii.” Prin metafora revelatorie „vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric”, universul devine un spaţiu al atracţiei către misterul din zare şi din adâncuri.
Un element de compoziţie esenţial în poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este incipitul. Negaţia, repetiţie a titlului, sugerează o axă tematică, relaţia eu – univers, care străbate întreaga operă lirică a lui Lucian Blaga. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii” conturează imaginea unui univers de formă sferică, apropiat de perfecțiunea lui din cele şapte zile ale creației divine, aşa cum a subliniat criticul literar Ion Pop.
Un alt element de compoziţie fundamental este finalul poeziei. Cea de-a treia secvență pune în lumină forța iubirii spiritualizate, prin care se realizează contopirea poetului cu misterele: „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Aceste versuri sugerează şi două trăsături specifice ramurii expresioniste a modernismului european, exacerbarea nietzscheană a eului şi elanul vitalist.
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii impresionează prin unicitatea relaţiei dintre cunoaştere şi iubire, om şi univers.
Riga Crypto şi lapona Enigel
Ion Barbu
Poezia lui Ion Barbu este structurată în trei etape, parnasiană, baladică şi orientală, ermetică. Poemul Riga Crypto şi lapona Enigel, subintitulat baladă, e o capodoperă a ciclului Uvedenrode, din volumul Joc secund şi face parte din cea de-a doua etapă a creaţiei lui Ion Barbu, baladică şi orientală.
O particularitate a modernismului reflectată în poemul Riga Crypto şi lapona Enigel este intelectualizarea emoţiei. Ion Barbu a creat un poem alegoric, de esenţă filosofică, proiectat pe fond baladesc, un „Luceafăr întors”, așa cum a subliniat criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu. Din perspectiva simbolurilor inversate, principiul feminin este superior, Enigel îi corespunde lui Hyperion, în timp ce regele Crypto este similar muritoarei Cătălina. Lapona, plecată cu renii spre polul sud, nu renunță la idealul ei înălţător. În spiritul modernismului, ea întruchipează omul de o luciditate dramatică, pentru care iubirea este o iluzie, un obstacol în calea spre spiritualizare.
O altă particularitate a modernismului prezentă în capodopera barbiană este utilizarea unor imagini artistice şi a unor metafore insolite. Revelatorii sunt portretele celor doi protagonişti care provin din lumi antitetice. Riga Crypto domneşte în regnul vegetal, în timp ce lapona Enigel reprezintă regnul uman. În Luceafărul lui Eminescu cei doi îndrăgostiţi sunt priviţi izolat, într-o lume în care pare că sunt numai ei. În poemul creat de Ion Barbu, riga Crypto este conturat şi prin aprecierile supuşilor săi. Tristeţea împăratului fără urmaşi, cu origini în poveşti populare, este generată de răutatea celor din jur. Metafora insolită „nu voia să înflorească” sugerează nu atât firea solitară a regelui, cât infertilitatea sa. În lumea veche, această neputinţă putea fi o pedeapsă a zeilor. Enigel s-a născut la polul nord, o metaforă recurentă în opera poetului-matematician, care simbolizează lumea Ideilor pure, cum a numit-o filosoful Platon.
Temele ilustrate memorabil în poemul Riga Crypto şi lapona Enigel sunt iubirea tragică, drama omului superior, cunoaşterea, aspiraţia spre spiritualitate.
O secvenţă poetică semnificativă pentru temele capodoperei barbiene este alcătuită din primele patru strofe, centrate pe două motive, nunta şi cântecul. Esenţială este figura simbolică a nuntaşului, care cunoaşte bine povestea excepţională din cântecul menestrelului, interpretată cu foc acum o vară, dar ţine s-o audă încă o dată. S-a creat, în acest fel, o punte care leagă sufleteşte pe nuntaş de menestrel. Această notă de intimitate sugerează o asemănare între iubirea imposibilă din cântec şi viaţa celui care ascultă povestea laponei Enigel şi a regelui Crypto. Spaţiul izolat al cămării, timpul de sfârşit al ceremoniei (la spartul nunţii) creează atmosfera specifică vechilor rituri de iniţiere în taina cântecului. Metafora „un cântec larg” pune în lumină dimensiunea secretă a muzicii, amintind de originea ei divină, aşa cum e subliniat în mitul orfic.
A doua secvenţă poetică relevantă pentru temele evidenţiate în Riga Crypto şi lapona Enigel este constituită de întregul cântec al menestrelului. Fiinţă a nordului, zămislită în ţara de gheaţă, Enigel pleacă în călătorie spre soarele sudului. Poposeşte în împărăţia regelui Crypto, care se îndrăgosteşte de ea iremediabil. Întâlnirea celor doi e aşezată, ca în poemul eminescian, sub semnul visului. În contradicţie cu riga Crypto, inimă ascunsă, făptură închisă în sine, fragilă, trăind în umbră şi umezeală, lapona reprezintă fiinţa umană a cărei existenţă e legată de ritmurile cosmice, aşa cum sugerează motivul transhumanţei. Dacă în Luceafărul, fata de împărat e cea care rosteşte chemările, în poemul lui Ion Barbu, regele Crypto e cel care iniţiază dialogul, încercând să o ispitească pe laponă cu ceea ce e mai de preţ în lumea sa, dulceaţa şi fragii.
Cei doi fac parte din două lumi incompatibile, deoarece regele ciupercilor trăieşte în întuneric, lapona e o fiinţă umană superioară, plecată în căutarea luminii spirituale. Când îndrăgostitul deschide perspectiva sacrificiului suprem, lapona nu îl acceptă. Crypto şi Enigel sunt despărţiţi nu numai de condiţia lor existenţială, ci şi de idealurile lor. Regele caută fericirea în iubire şi împlinirea în viaţa de cuplu. Enigel e fiinţa umană înzestrată cu luciditate superioară, care știe că iubirea este efemeră. Regele moare, mistuit de razele ucigătoare ale soarelui. Încercarea lui de a-şi depăşi limitele îl transformă în simbol al eroului tragic.
Un element de compoziţie esenţial pentru sensurile poemului Riga Crypto şi lapona Enigel este tehnica povestirii în ramă. În cadrul unei nunți reale, menestrelul cântă nunta imposibilă a regelui Crypto, îndrăgostit iremediabil de lapona Enigel. Nu dimensiunea legendară contează, ci ipostazele cunoaşterii. Firul narativ, aparent banal, scenele dialogate cu caracter dramatic, structurarea pe secvenţe narative organizate într-o gradare ascendentă, toate acestea sunt elemente specifice baladei. Dar protagoniştii îndrăgostiţi şi simbolurile utilizate transformă capodopera lui Ion Barbu într-un poem filosofic modern, de mare forţă şi originalitate.
Un alt element de compoziţie a textului barbian este finalul. Spre deosebire de Cătălina, muritoarea angelică din poemul eminescian Luceafărul, Crypto nu poate renunţa la iubirea sa unică. Regele piere pentru că nu acceptă singurătatea ce i-a fost sortită. Abia dincolo de moarte, Crypto se căsătoreşte cu măselariţa, o făptură a regnului său. Dar iubirea şi viaţa lui exemplară trec de pe pământ în spațiul nemuritor al cântecului.
Poemul Riga Crypto şi lapona Enigel imprimă iubirii tragice sensul filosofic de eternă luptă a spiritului cu materia.
Lasă un răspuns