Radu Mareş, un prozator „reinventat”

Într-un splendid eseu dedicat lui Radu Mareș, găzduit chiar în numărul precedent al revistei (v. Trofeul singurătății), neobosita Magda Ursache, mereu bătăioasă, colțoasă, „împungace”, nota că prozatorul clujean era atras de temele „cu grad mare de risc”. Unde a și izbândit, cum se știe. E, așadar, un bun prilej de a rediscuta cazul Mareș, constatând că, încă nu larg-recunoscută, ascensiunea sa în top e vizibilă, intrând pe lista „canonizabililor”.

*

Într-o Pomenire încredinţată revistei Bucovina literară, imediat după dispariţia prozatorului, Vasile Andru recunoştea că, în anii lor tineri, din aurita „hoardă suceveană”, Radu Mareş (1941-2016) era cel mai bun. Chiar dacă „bădia” George Sidorovici, „patronul” locului, împărţind verdicte şi iscălind certificate de scriitor, ezitase în a-i înmâna coroniţa. Ce-i drept, pentru Radu Mareş, gloria a venit târziu, după pensionare; dar a venit! O victorie de maturitate, anunţa şi Liviu Antonesei. Şi, negreşit, Când ne vom întoarce (apărut la Limes, în 2010) rămâne marele său roman, întâmpinat elogios şi premiat de Uniunea Scriitorilor; un „roman periculos”, aprecia însuşi autorul (în perioada „facerii”), devenit „lovitura vieţii” în ochii admiratorilor, cerând vocal o urgentă repoziţionare a prozatorului în clasamentele noastre, vai, atât de fluctuante. Şi Mircea Iorgulescu făcuse cândva remarca (întrutotul îndreptăţită) că avem sarcina a „a-l redescoperi” pe Radu Mareş. Ins cultivat, elaborat, cu mână sigură, de rafinament intelectual şi răsfăţ calofil, neînregimentat, pozând într-un „bătrân ursuz”, pisălog, cârcotaş etc., Radu Mareş acuza, precum puţini, drogul scrisului. Încât, la aproape cinci decenii de la debutul editorial (Anna sau Pasărea paradisului, 1972, distins cu Premiul U.S.) avem prilejul de a examina o operă. Din păcate, încheiată.

Ultimul volum, pe care n-a mai apucat să-l vadă (A fi în Bucovina, Editura Charmides, 2016) este legatul său testamentar, adunând – recuperator – texte care orbitează în jurul unui referent sentimental: Bucovina noastră, ca provincie istorică. Tema, o „mică avere secretă”, i-a prilejuit, în repetate ocazii, o mobilizare intimă, îngrijorat fiind de administrarea memoriei. Împătimit de Bucovina, cu şederi estivale la Vama, făcând din Cernăuţi un topos magic (precum, altădată, favoritul său Gregor von Rezzori, inventând, în Hlamida maculată, Cernopol-ul), Radu Mareş a iubit această „ţară de margine” (cândva un substantiv propriu interzis) în termenii datoriei, găsind – pe suportul acestui „vis invaziv” – răgazul reflecţiei îmbogăţitoare. Volumul pare „cam încropit”, sesiza Daniel Cristea-Enache. Precizăm doar că aşa i-a fost încredinţat manuscrisul inimosului Aurel Podaru, acesta veghind la tipărirea lui.

De formaţie clujeană, totuşi, Radu Mareş, ţinând de o generaţie vitregită, a „copiilor războiului”, află în spaţiul bucovinean, veritabil mozaic etnic, o matrice formativă. Şi culege în arhiva sa sentimentală ecourile „marginii imperiale”, cum zice. Să observăm că, aşezat pe dealul Feleacului, Mareş, un cititor hârşit, cu senzorii „tociţi”, se lamentează; este un bucovinean frustrat şi, condamnând „provincialismul betonat”, vede Suceava ca loc de surghiun. „Lecţia Sucevei”, scria Radu Mareş, ar fi evadarea din acel fund de provincie; la care, spăşit, tulburat, risipind o tandră ideaţie personală, revine iubitor. Fiindcă trecutul, mărturisea, e „o raniţă grea”.

Cu alt prilej, vorbind despre romanul politic, făcea o remarcă de reţinut: „fără o apăsată dimensiune politică, romanul ar fi o simplă frivolitate”. Or, Când ne vom întoarce trebuie citit şi în / prin această cheie, aparent estompată, provocând „revelaţia unei cărţi mari”, cum se entuziasma „un cititor fericit” (Doina Cernica). Mulţi dintre cei care îi preţuiesc scrisul s-au întrebat, îngrijoraţi, ce va urma după marele succes. Titlurile care au urmat, Deplasarea spre roşu (Polirom, 2012), respectiv Sindromul Robinson (2013, tot la Polirom) n-au trezit acelaşi entuziasm, dar respectau reţeta: titlu echivoc, o mână sigură, abilitate compoziţională, grija scriiturii, finaluri imprevizibile, deplasarea către fantastic, îndreptăţind „cortazarianismul” invocat de Carmen Muşat. Totuşi, ambele, sub cartea premiată, să notăm ca impresie imediată. Deplasarea spre roşu era un roman fracturat, de fapt, narând – într-o primă parte – tribulaţiile ticăitului profesor de franceză Romi (Romulus), cândva navetist, recapitulând „dimineţile infernale”, acum, în febrilitatea postdecembristă, ziarist, împins în misiune de gălăgiosul Alin Sârbu pentru a face un reportaj la un cămin de copii orfani. Unde sosesc, desigur, ajutoare, relatând pentru foaie / pagina-magazin „ce face Anglia”; mai exact, ce face, pe filieră catolică, atipica englezoaică Diana, cu un trecut deocheat (necredinţă, droguri, vagabondaj), urmărită de o întrebare neelucidată: ce caută în România? Pretextând această nevoie de a relata, prozatorul se destăinuie epistolar fiicei, disculpându-se, oferindu-ne – recunoaşte – reconstituiri, aproximaţii, sub „fatalitatea eliberării”. Fiindcă, în „al doilea roman”, găzduit sub cupola aceluiaşi titlu, aflăm poveştile Gretei, soţia cu dosar prost, deoarece fratele geamăn Hans (devenit Hanzi Tamasch) fugise. Comuniunea lor telepatică, „controversele de noapte” ale soţilor, preocupările domestice (de casă nouă), perioada confuză traversată, cu greve şi proteste (suntem în vara lui ’90), în fine, vizita în Germania şi „narcoza admirativă” încercată, în „zilele nemţeşti”, de cel evadat din ţarc, bântuit doar de vise mediocre, procură o lectură agreabilă, cu iz enigmatic. Comentariile vor specula pe seama ipotezelor de lectură propuse de romancier, întreţinând, cu efecte calculate, un halou ambiguu.

Să observăm, însă, că bucovineanul (născut la Frasin), fixat la Cluj, era un devot al romanului. Şi că într-o intervenţie se declara intrigat de „paradoxala prosperitate” a romanului autohton, trecut prin succesive crize de adaptare. Revenirea „veteranilor” (printre ei, şi Gabriela Adameşteanu, cu o bogată recoltă de cronici elogioase la adresa Provizorat-ului) e, categoric, un semn bun. Şi el suna, poate, a „ameninţare” dacă vrem, musai, să întoarcem titlul (Când ne vom întoarce) pe toate feţele. Romanul probează, dincolo de astfel de speculaţii, aceeaşi descripţie minuţioasă, dilematică, interesată de istoria mică, cu epic trenant (ca ecou el evenimentelor), dar „plin de promisiuni” şi cu un final dramatic, imprevizibil. Comentarile, câte au fost, probează o lectură atentă, sagacitate (Ion Papuc avertizându-ne că avem de-a face cu „un ascuns roman ideologic”, plasat în zona ambiguităţii) sau entuziasm (Daniel Cristea-Enache şi Alex Goldiş, admirând scriitura îngrijită, turnată în rama unui „basm modern”), forţând aproape mâna juriului / juriilor. Curios, într-un documentat excurs semnat de Andrei Bodiu, găzduit în România literară (nr. 4/28 ianuarie 2011), inventariind titlurile anului 2010, intitulat Perspective epice asupra legionarismului, cartea lui Radu Mareş era ignorată. Adevărat, acolo doar tangenţial se discuta despre fenomen.

Spuneam şi altădată, scriind despre Pe cont propriu (1986), că Radu Mareş oferă pagini remarcabile despre Bucovina. Evident, reîntoarcerile acasă echivalau cu o „regresiune magică”; dar Radu Mareş amâna forarea acestui bogat zăcământ, întârziind livrarea romanelor Bucovinei – un alt cosmos geografic, deşi „mina personală” de acolo nu şi-a stins ecoul reveriilor narcotizante. Poate că, îndrăzneam o ipoteză, pe urmele lui M. Eliade şi A. Marino (şi aceia luptând împotriva rădăcinii moldave), grefa ardelenească – în cazul lui Radu Mareş – să fi fost garantul seriozităţii. Dar coarda moldavă a celui care se trage dintr-un neam de bejenari ardeleni vibrează. Fără a se retrage (precum Marino) în Olimpul conceptelor, Radu Mareş estompa existenţialul, rumoarea vieţii literare, picanteria foşnetelor de culise. Era un bun conducător de idei, avea opinii personale, a fost un efervescent; dar nu-şi ascundea momentele de descumpănire, ispita abandonului, voinţa de a continua, totuşi. Adică, croindu-şi un destin, oferind prin sinceritatea depoziţiilor şi un jurnal de lectură, încercând, în numele justiţiei literare, reparaţii care au intrigat (cazul George Sidorovici) sau provocând critica. Acel „monolog izbăvitor”, aparţinând unui ins cu „fire nestăpânită”, cu gust pentru experiment şi cu opinii apăsat personale, aruncate cumva imprudent în turbionul ideatic, îşi dezvăluia, de fapt, un fragmentarism rafinat, savant elaborat. O regie inteligentă prezidează mixtura acestui volum, abătându-se repetat de la linearitate. Sunt însemnări disparate, colorate subiectiv, luând temperatura actualităţii literare, vădind că, în „bulibăşeala terminologică” a acelor ani, Radu Mareş ia atitudine; şi ne invită, nota Mircea Iorgulescu, în atelierul său literar (amenajat însă). Prozatorul se desparte de „vagabondajele” din tinereţe, când se droga cu lecturi „la întâmplare”; îşi contemplă „păcatele tinereţilor” şi, plictisit „de extravaganţe”, constatând că gazetăria nu i-a folosit, nu mai crede că noul roman francez ar fi un traseu obligatoriu (cum se iluzionase Albérès). Sigur, îl recunoaşte pe Pan Solcan drept naş literar şi se orientează decis, în numele unui „interes privat”, spre Istorie. Asprimea firii nu prea se potriveşte cu scrisul mătăsos, interesat de concreteţe şi detaliu, vânând „claritatea dificilă a frazei”. Are „pasul” său, îşi vede de raţia de scris şi îşi apără singurătatea; dar recunoaşte inutilitatea literaturii. Scrisul, spunea, e ca „săpatul unei galerii în beznă”, deşi lucrează cu portrete arhivate.

Iată că marele roman al Bucovinei a apărut! Precedat, fireşte, de travaliul prozatorului, exersat în varii direcţii: un straniero, un „marţian” care îşi descoperă sinele în oglinda calabreză cu prilejul unei prelungite vacanţe (Anul trecut în Calabria, 2002), traversând nebunia anilor ’90, când România „s-a dat peste cap” şi scriitorimea s-a „năpustit” în gazetărie; sau rememorând epoca tribunistă (v. Manual de sinucidere, 2003), cu o „stranie asezonare a adevărului” (constatase Ovidiu Pecican), deşi inimitabilul Luca Piţu, vorbind despre „clujeanul preferat”, îl numise pe Radu MaRetz „cardinalul memorialisticii”. Depănând, ca jurnalist veteran, povestea Tribunei, posibil studiu de caz, lua probe din climatul clujean, răvăşit de „războaiele de succesiune”; intra plin de speranţe în noua eră, întrebându-se, printre „mafioţii de acasă”, ce trebuia să devină revista-fanion a Ardealului, deplângând un „blestem atavic”: atacul la valori!

*

Ne încerca bănuiala că sub impresia lecturilor din Radu Gyr, mai precis a poeziei Ne vom întoarce într-o zi, Radu Mareş îşi botezase romanul său de vârf, explorând interbelicul bucovinean, Când ne vom întoarce. Oricum, prozatorul, legat de Cluj „ca Ulise de catarg”, rememorând amuzat o idilă neconsumată (licean, corespondase cu Olga, rămasă o necunoscută), ştia prea bine că fără „dimensiunea politică”, romanul riscă să cadă în „frivolitate”. Avem toate motivele să credem că şi Odesa, un manuscris neîncheiat, încredinţat spre lectură prietenilor Dan Culcer şi Ioan Muşlea şi publicat în Vatra (nr. 11-12/2016) ar fi fost un alt „roman periculos”. Doar invocând titlul, memoria cheamă în sprijin tentative similare, sensibile, de la Gib Mihăescu la Radu Tudoran, încercuind un subiect fierbinte, aprig controversat, trezind sensibilităţi ideologice, obligând la o temeinică documentare. Evident, cele 13 capitole recuperate nu îngăduie o privire de ansamblu şi nici nu permit concluzii asupra întregului, o naraţiune amplă, multietajată, convocând varii instanţe narative: de la „fata în pantaloni”, o gustiană interesată de cercetări etno-sociologice în Basarabia, la directorul de orfelinat Obadă, fost militar, ciung acum, dar „neînstare de slăbiciuni” şi fatalistul „domn Ţicu”, marşând pe catastrofic, vituperând „eroismele de paradă” ale lui Carol, resemnat că teritoriile răpite nu vor fi recuperate nicicând. Probabil că o paralelă cu Delirul lui Preda, motivată tematic şi problematic, prin explorări de context geopolitic, ar fi convocat voci indignate şi, bănuim, replici dincolo de fruntarii. Ceea ce n-ar fi fost rău pentru cota lui Radu Mareş, conjugând astfel valoarea (indubitabilă) cu zgomotul publicitar, inevitabil într-o societate mediatică.

Străbătând un deceniu de succes(e), ultimul Radu Mareş s-a reinventat; urmează să-l şi redescoperim, stăruind asupra cărţilor sale, dezvăluind un stilist de cursă lungă, interesat brusc, pe ultima sută, de politic, învăluit, însă, în faldurile unui epic trenant. Radu Mareş – spirit fin, trăind cultural – ne propune, dincolo de „adevărul textual”, imaginea unui scriitor care rămâne; şi pentru care confesia ţâşneşte nu eliberând prea-plinul sufletesc ori propunând o experienţă exemplară, ci descoperind (pentru a câta oară?) soluţia de a fi în literatură: pe cont propriu. Fără a fi un nedreptăţit, cum pretind unii, deşi ignorat de N. Manolescu şi Alex Ştefănescu în Istoriile lor, el ne va obliga să-l „redescoperim”.