După mai bine de o duzină de cărți de poezie pe care a început să le tipărească pe la cincizeci de ani, după ce, în tinerețe, îi fusese suprimată prima sa carte, Marian Ilie a editat recent volumul „Pandemicale și eurotriste”, Editura Betta, 2024, 168 de pagini.
Chiar prin titlul meșteșugit ales, poetul ne anunță că suntem bolnavi, că o epidemie fără limite ne dă târcoale, iar el este cuprins iremediabil de tristețe, asemenea lui Ovidiu, poetul care fusese îndepărtat din mediul său prielnic, din Roma, și trimis să-și petreacă ultimii zece ani în provincia cea mai îndepărtată a imperiului, Sciția Mică. Numai că Tristele lui Marian Ilie sunt mai dureroase pentru el și pentru noi toți, el nefiind izgonit din patrie. Urgia cu multiple gheare este venită de dincolo de hotare, ea nu doar pe el îl sugrumă, ci împovărează țara și poporul, este urâtă, năpraznică, aproape de neînlăturat și abia prin invocarea nu o dată a lui Țepeș Vodă poetul ne transmite o firavă urmă de speranță.
Prezentarea animată de seriozitate științifică a acestei cărți de poezie ar trebui să o citeze în întregime, să fie preluate toate cele douăzeci și una de poezii din prima parte și următoarele patruzeci și cinci eurotriste – cuvântul îi aparține autorului. Este cu adevărat greu să exemplifici, pentru că fiecare poem este memorabil, conține în el o câtime din adevărul tulburător al unor vremi cu care, la fel ca premergătorul său din antichitate, autorul nu se poate armoniza. Relele lumii îl rănesc, îl sufocă, el suferă la propriu pentru patria ultragiată, devastată. Trebuie totuși evidențiat că poetul Marian Ilie nu transmite atât dezamăgire, el este luptătorul neobosit care evidențiază răul, acuză și ne acuză pe noi, poporul, fiindcă ne-am lăsat înșelați și subjugați, am plecat capul în calea loviturilor, am închis ochii în fața samavolniciilor și rămânem cu brațele încrucișate, mirându-ne și noi de starea nației.
Marian Ilie este unul dintre puținii poeți originali ai momentului literar actual. Poezia sa socială, prin care cerne lumea de astăzi îl profilează pe linia Octavian Goga, Vasile Militaru, Adrian Păunescu, scrierile sale au vână extrasă de la geto-daci, cu care se identifică, iar cartea „Pandemicale și eurotriste”, editată în anul 2024, va trebui să primească premiul Academiei. Și alte premii.
Poezia lui Marian Ilie este ca un decoct din ierburi de leac pentru milioane de inimi rănite. O poezie adevărată, emanată din sentimente adânc înrădăcinate de dragoste pentru țară, dragoste care conduce spre tărâmul libertății, al națiunii suverane. Poemele poartă haine de sărbătoare, ele sunt gând și meditație, curg năvalnic cu izvorul simțămintelor curate, clocotitoare, de aceea, în ansamblu, se înalță parcă ținându-se de mână cu mișcări misterioase, în măsură să ne trezească cu limpezimea și strălucirea lor.
Poetul scrie: „În stepa mea semantică e frig / Cuvintele se-ncolăcesc în sine / Și lupul dacic s-a făcut covrig / Înfricoșat de vremea rea ce vine / Precum un uragan cumplit de foc / Și de catran ce va să pustiască…” și: „Cu râme afânând pământul țării / Și lipitori amușinând prin mlaștini / Îndepărtați de taina sfintei baștini / Plătim cu greu tribut înstrăinării…”, „… În van ne batem gura, nu mai vine Țepeș-Vodă!”, dar poetul dă speranțe celor care vor să-l audă. Noi nu putem să ne abținem să nu transcriem, măcar ultimele două strofe din superbul poem ”Ce-i Patria?”. Iată: „Ce-i Patria? E-o turmă-n agonie / Cu lupi și șerpi și vulturi dându-i roată / Ciobani în lung dezmăț pe datorie / Într-un conac cu poarta descuiată…/ Ah, cum nu vii, tu, Țepeșe-n cel loc / Să-ntrebi numai atât: de le e bine / Să pui zăvor și apoi să dai foc / Să cureți țara de-o așa rușine!”. Pentru a ne arăta și zorii trandafirii: „Și vin flăcăi pe cai înalți și roibi / … / Bate-un vânt de traistă goală / Care-ndeamnă la răscoală / Doamne, bate vânt…”
Ne oprim aici cu extrase din cartea miraculoasă, încărcată de virtute a poetului Marian Ilie, aflat în rezonanță cu freamătul planetei, din care se degajă curajul fenomenal cu care cere tuturor comportament moral, cumpătare, decență. El îmbină lirismul cu expunerea sapiențială, în limba noastră cea de toate zilele, fără încifrări, exclude scenariile la modă. Ironia și umorul reținut anunță omul din spatele creației, cărturar autentic, care strecoară la nevoie trimiteri pe meridiane mitlogice din sfera natală și a civilizației umane din toate timpurile.
Spirit al cetății, el doinește în versuri iscusite, care denotă talent de la Dumnezeu, relatează în cuvinte simple, pe înțelesul tuturor, uneori chiar în limbaj de crâșmă, ceea ce dă savoare versurilor, creează poezii cantabile, ușor de reținut, care se revarsă ca un cântec trist, din loc în loc răzbătând chemarea la demnitate. Poeziile sale sunt construite în regim arhetipal și înțelegem că poezia este pentru el reflecție asupra vieții cotidiene, arena, câmpul de bătălie, pentru că poetul este dublat de spiritul său călit în oșteanul gata să se sacrifice, în generalul învingător.
Marian Ile a regăsit transcendența și își va găsi loc de onoare în constelația poeților temerari, a patrioților care suferă pentru patria rănită grav, pe care o cântă când cu deznădejde, când cu patimă, în poeme cetățenești cum rar se mai scriu astăzi. Ce caută, ce propune poetul? Poezia sa este o armă de atac și de apărare, lirismul său dispune de o vizibilă coordonată politică, este un spectacol vizionar, exprimat în estetici pure. El nu condamnă tehnologizarea excesivă în tempo frenetic din zilele noastre, nici politica în general, ci numai politica murdară, vânzarea de țară, supunerea oarbă.
Peste pagini bate totuși un vânt senin, se desprinde firea
optimistă, încrezătoare în sine și în cei mulți ai țării, înflăcărarea, suflul aprig, iar toate acestea au menirea de a zdrobi relele moravuri.
„Mai e puțin și lumea se va frânge
În urmă-ne nu va mai fi nimic
Decât, pe cruce, dârele de sânge –
Dă, Doamne, să mă-nșel! Să mă dezic…”.
Opt ani au separat premierea volumului său de versuri „Poezii” de alegerea poetului Octavian Goga drept membru corespondent al Academiei României. Astăzi, când Academia a respins doi poeți, ne așteptăm să se îndrepte spre alegerea poetului social Marian Ilie ca membru de drept. Dacă ar fi scris chiar și numai lungul poem „Cea mai recentă scrisoare”, care încheie seria magistrală a poeziei sale cetățenești din cartea recenzată, și numele Marian Ilie s-ar cuveni să fie pe buzele tuturor. Îl regăsim aici în postura de profet al vremurilor de demult.
Dacă la Goga cântecele plângeau prin ochii flăcăilor, iar valurile Oltului erau lacrimile celor mulți, iar la Eminescu „Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă”, la autorul acestei cărți „sărmana Românie” este hăcuită de topoare și vândură la tarabă.
Poemul acesta este o prevestire a stării pe care a atins-o România azi, un doct strigăt la trezire. Deșteptați-vă! ni se spune, priviți unde am ajuns:
„Ehei, ţara, biata ţară îşi plânge soarta ingrată
Are-atâta bogaţie, Doamne, dar e populată
De-un popor luat de ape şi pierdut de viitură
Printre smârcuri şi gorgane…”
Ce oferă tribunul Marian Ilie?
Încrezător în destinele poporului său, el prevede ivirea unui conducător luminat, patriot, un „Prinț al Brazdei, să-l propun de Voievod / Unul drept, cinstit și harnic, priceput în cele toate / Să ne scape de duhoarea cea stătută din cetate / Unul mai curat ca apa de sub stâncă șipotind”.
Ar fi multe idei de scos în evidență la citirea acestui poem. Sunt pagini din istoria recentă a țării, sunt trimiteri în istoria străveche. Poemul „Cea mai recentă scrisoare”, scris când ca un bocet, când pe un tot persiflant, este o odă plină de patriotism de cea mai bună calitate și editorii revistelor de cultură din țară se pot apleca asupra ei, reflectând, apoi să se hotărască s-o publice și s-o aducă astfel sub ochii cititorilor. Ea este un manifest cuprinzător, o chenare ca „La Marseillaise” de Rouget de Lisle și se cuvine să fie știută de cât mai mulți oameni. La lectură!
Lasă un răspuns