Christian W. Schenk
An nou, aceleași promisiuni reciclate! În fiecare ianuarie, ne entuziasmăm pentru un viitor luminos, de parcă nu am trăi, eu cel puțin „doar” literar, în România, unde „luminozitatea” vine mai degrabă de la reflectoarele DNA decât de la vreo reformă reală.
Ne prefacem că totul începe de la zero, că avem „oportunități nescrise” – când, în realitate, scriitorii noștri abia își pot permite hârtia pe care să le scrie. Ne încurajăm să visăm din nou, dar cine are timp de visat când facturile se plătesc greu, iar cultura e finanțată cu resturi?
Ne spunem că „schimbarea e posibilă”, dar schimbarea noastră are mereu aceeași formă: aceleași fețe, aceleași discursuri, aceleași festivități inutile, în timp ce revistele literare dispar una câte una. Ne spunem că „suntem arhitecții propriului destin”, dar materialele de construcție sunt în monopolul celor care nu citesc.
Literatura? Doar un decor prăfuit! Se vorbește despre „așteptări de la revistele literare”. Ce reviste? Cele care nu primesc finanțare? Cele care publică aceiași autori în fiecare număr, ca într-o frăție medievală? „Curaj și relevanță” – da, ar fi minunat! Dar cine să aibă curaj? Cine să fie relevant într-o țară unde cultura e ultima pe lista de priorități, undeva sub fondurile pentru panseluțe?
Revistele literare sunt „spații vii”, doar că unele sunt mai vii decât altele, în funcție de cine le patronează. Scriitorul român este între un permanent exil și pomana statului! Se vorbește despre „libertatea literaturii”, dar ce înseamnă asta în practică?
Că fiecare scriitor trebuie să-și facă singur PR, să-și traducă singur cărțile și să-și găsească singur cititorii, pentru că sprijinul oficial vine doar pentru cine trebuie? Că traducerile din română se fac doar dacă au aprobarea „păzitorilor culturii”? O fi literatura noastră un „tezaur de idei”, dar cum să-l exportăm când nici măcar acasă nu știm să-l apreciem?
În fiecare an, sperăm că ceva se va schimba. Dar speranța asta ar trebui să fie altceva decât un surogat ieftin pentru acțiune. Nu mai trebuie să „așteptăm” nimic. Trebuie să cerem. Nu mai trebuie să „sperăm” că ne vor lua în serios. Trebuie să forțăm realitatea să o facă. Speranță: un alt sezon din telenovela națională…
Așa că întrebarea nu e „Ce putem aștepta?”. Întrebarea e „Ce ne mai permitem să tolerăm?”.
Dacă răspunsul e „aceleași drumuri cârpite și aceleași promisiuni goale”, atunci să ne pregătim pentru încă un an de literatură supraviețuind în ciuda, nu datorită, sistemului!
Lasă un răspuns