„Napoleonism” cioranian?

Ovidiu PECICAN

Încă din 1966 notase Cioran în caietele sale secvența evocată în 1990 despre prietenul nenumit, distribuind acolo accentele altfel: „… ce i-am făcut eu lui Mircea Zaprațan, la Sibiu, acum vreo treizeci de ani. O noapte întreagă i-am reproșat că-și irosește talentul prin cârciumi, că nu citește și nu scrie nimic, că e un «Zongoramester» [= maestru de pian – n. O.P.] în bordelul lui Tilea; ca un torționar, l-am hărțuit fără să-l slăbesc: credeam că răsucindu-i cuțitul în rană fac o faptă caritabilă, că-l ajut să-și revină etc. La ora 5 dimineața a izbucnit în plâns. A fost singurul rezultat al rechizitoriului meu. Crezusem că mă port ca un prieten: în realitate, n-a fost decât un exercițiu de cruzime; mă folosisem de M.[ircea] Z.[aprațan] pentru a da frâu liber nevoii de a mă afirma nepedepsit prin sarcasm” (Caiete. 1957 – 1972, București, Ed. Humanitas, 2016, p. 387).

Refăcând acum scenografia secvenței evocate de două ori de Cioran – semn de preocupare recurentă și persistentă la distanță de ani, de decenii – se va înțelege cu destulă ușurință că este vorba despre un decalc romanesc după Crimă și pedeapsă de F.M. Dostoievski. Suntem în versiunea românească, trăită, deci nu doar nu doar imaginată și scrisă, din a secvenței din crâșmă unde Raskolnikov face cunoștință cu Marmeladov (partea întîi, capitolul II, singurul capitol al cărții unde apărea Marmeladov). Prietenul ratat al lui Cioran, numitul „zongoramester” Zaprațan, este pentru amicul lui sarcastic, Filosoful, aidoma lui Marmeladov față cu Raskolnikov: „un martir al declasării, al degradării morale”. Tot ca el, Zaprațan „cultivă voluptatea autoumilirii”. Dar „proclamă că Domnul îi va ierta și pe păcătoșii de teapa lui, «fiindcă» – li se explică «preaînțelepților», «celor cu minte multă» – «nici unul dintre ei nu s-a crezut vrednic să fie primit». «Doamne, vie împărăția ta!», cu aceste cuvinte se termină monologul lui Marmeladov, care într-adevăr nu are nimic altceva de așteptat” (Valeriu Cristea, Dicționarul personajelor lui Dostoievski, ed. a II-a, Iași, Ed. Polirom, 2007). Tot așa, Zaprațan zisese: «Iartă-mă Doamne, căci sunt Român!», ceea ce nu era foarte departe de disperarea marmeladoviană fără ieșire.

De aici mai departe, silogismul e simplu. Dacă Mircea Zaprațan este un substitut al lui Marmeladov („beau, ca să sufăr mai tare!”), pe cine substituie tânărul Cioran în cuprinsul respectivei secvențe? Evident, pe studentul Rodion Raskolnikov. Ca acesta, el suferă de ceea ce s-ar putea numi „napoleonism”, are proiecte napoleonice și ar vrea să creadă despre sine că le poate pune în practică fără să clipească. Dar ce înseamnă, la Dostoievski și, pe urma lui, la Cioran, „napoleonic”? În niciun caz eroismul gigantesc pe câmpul de luptă. Este vorba mai degrabă de un nietzscheanism avant la lattre, o depășire a moralei cutumiare, tradiționale, socialmente acceptată și transmisă mai departe, prin și în numele unui gigantism interior, a unui tip de superioritate amorală caracteristică, pasămite, supraomului (übermensch). Totodată, e, în felul lui, un dezinteresat, nu acționează în numele vreunui pragmatism, a vreunui utilitarism. Și în această privință îi seamănă eroului dostoievskian. „Raskolnikov e dezinteresat și ceea ce îl preocupă în primul rând e nu să parvină, ci să întemeieze un fel de nouă religie, ca Mahomed” notează Valeriu Cristea în fișa personajului (ibidem)

A afirma napoleonismul de sorginte raskolnikoviană al tânărului Cioran nu este suficient. Ajută la înțelegerea lui recapitularea zguduitoarelor informații legate de exercițiile de gândire în stil mare – „napoleonic” – pe care le făcea personajul dostoievskian înainte de crimă. Așa cum, cu fler și intuiție, descoperise anchetatorul Porfiri Petrovici, Raskolnikov publicase cu puțin timp în urmă un articol în care apărea ideea că „oamenii se împart în obișnuiți (inferiori, simplu material uman) și neobișnuiți (superiori), «cei care au darul sau talentul de a spune în mediul lor un cuvânt nou» … Ultimii ar avea dreptul, în cazul că noul pe care îl promovează nu s-ar putea impune altfel, să încalce legile morale, să dispună după plac de viețile oamenilor «obișnuiți»” (ibidem). Valeriu Cristea rezumă: „După cum observă Razumihin (care asistă la discuție), «dezlegarea aceasta de a ucide, dată de conștiință», este ideea principală și cea mai îngrozitoare a teoriei lui Raskolnikov. Teorie pe care studentul din local o adusese mai aproape de actualitate…” (ibidem).

Ceva de același fel se developa, încet-încet, și în inima și mintea lui Cioran, care scria în Schimbarea la față a României: „Suntem un popor prea bun, prea cumsecade și prea așezat. Nu pot iubi decât o Românie în delir” (București, Ed. Humanitas, 2011, p. 86). Și: „Tot ce pune România în mișcare este bun, tot ce o ține pe loc e rău. Singura ieșire este un dionisism al devenirii românești” (ibidem, p. 87). „Dionisism”, adică „atitudine afectivă cu impulsuri pasionale, exaltate sau iraționale”, după cum explică un dicționar, sau „atitudine de extaz, de zbucium, plină de pasiuni”, cum specifică un altul. Ori, după un al treilea: „predominanța impulsivă a pasiunilor, a simțurilor dezlănțuite, beția extatică”. Și: „propriu inspirației, entuziasmului”. Când Cioran vrea delir și dionisism, el vrea dezlănțuiri de inspirație și de pasionalitate, extaz și exaltare, dar și ieșire din ordine și reintrare în haos, nebunie, beție, iraționalitate. În haos totul este permis, iar crima nu poate fi imputată, fie ea individuală sau colectivă, căci se pretinde „creatoare”, prealabilă unei noi emergențe, unui salt calitativ.

Valeriu Cristea observă că Raskolnikov este muncit, frământat de această idee pe care, în articolul său, o argumentase în maniera – adaug eu – lui Thomas Carlyle, gânditorul romantic britanic, ce adusese în discuție, în cartea lui despre Eroi și eroism, figuri părecum Isus și Mahomed. La Rodion Raskolnikov, „… (Licurgii, Solonii, Mahomeții, Napoleonii din articolul lui Raskolnikov sau din expunerea articolului de către Raskolnikov fiind înlocuiți, în convorbirea dintre student și ofițer, de acele «forțe tinere, pline de vlagă», «ce se prăpădesc de pomană, fără sprijin») și pe care o rezumase pînă la evidența unei probleme de aritmetică; teorie pe care apoi eroul romanului o întoarce neîncetat pe toate fețele: «Cazuistica lui se ascuțise ca o limbă de brici și nu mai găsea în mintea lui obiecțiuni raționale», în așa fel încît «din punct de vedere moral socotea problema soluționată»” (Dicționarul personajelor…, ed.cit.). Demersul intelectual al studentului petersburghez era astfel unul de ridicare de la particular la general, ceea ce transforma chestiunea crimei concrete, brutale, sângeroase, dezgustătoare și reprobabile moral, într-una abstractă, cifrică, statistică, degajată aparent de răspunderi morale. Dar nu era numai atât. După cum spune același autor al Dicționarului personajelor lui Dostoievski, „Crima asasinului individualist Raskolnikov este totodată o «operă» colectivă, «opera» unei generații (a tinerei generații) ….” (ibidem). „Tânăra generație” este, pentru Cioran și colegii lui de publicistică și facultate, de carieră intelectuală și de aspirații, Marele Pariu. Deși nu pare deloc încântat de cei mai mulți dintre congeneri, criticându-i ca previzibili, lipsiți de personalitate, conformiști, Cioran are cel puțin un motiv să creadă în ea: el înși se contituie în parte integrantă a acesteia. În plus, e prieten cu câiva inși care, apropiați ca vârstă fiindu-i, îi par demni de interes și chiar de laudă; printre ei Petre Țuțea și Mircea Eliade, cu siguranță. Alături de asemenea oameni pare el dispus să întoarcă lumea și țara pe dos, să provoace României o adevărată metanoia, o metamorfoză interioară radicală, o înălțare până la afirmarea propriei identități de civilizație și de cultură, definitiv și până cât mai departe.

Descifrarea ideologiei din spatele crimei lui Raskolnikov este fără greș. Studentul petersburghez este exponentul unei generații disponibile, versatile moral, căreia mijloacele intelectuale îi slujesc la justificarea teoretică și etică a nejustificabilului, a încălcării uneia dintre marile porunci biblice: „să nu ucizi!”. Crima lui, întemeiată pe silogisme alunecoase și rezultat al unei filosofări ce vrea să transcendă cuvântul prin faptă, nu rămâne un act individual, ci este o punere în acțiune paradigmatică, ce exprimă și în care se regăsește o întreagă generație.

În virtutea acestor operațiuni mentale de abstractizare și de îndepărtare de la adeăvrul crimei, ca și al celor de deplasare de pe proprii umeri pe cei anonimizați ai unui întreg contingent uman – „Tânăra Generație” –, Cioran este mai mult decât un „napoleonian”. El a devenit o întruchipare românească de maximă concretețe și realitate a lui Rodion Raskolnikov. „Raskolnikov e încredințat că are dreptul să sacrifice pe cel mai obișnuit dintre oamenii obișnuiți (cu atît mai mult cu cât acesta este pe deasupra și o vietate rea și dăunătoare, un păduche uman) și că acțiunea lui «nu era o crimă»” (ibidem). Pentru o purificare și înălțare spirituală a României, nesăbuitul Cioran ar fi gata să facă același lucru, nesesizând contradicția uriașă ce se profilează: anume, că nu poți pretinde purificare și înălțare spirituală prin perpetrarea de crime, individuale sau colective. În privința crimei nu se poate specula. Dumnezeu a inclus-o definitiv printre cele zece păcate fundamentale. Discuția este definitiv închisă.

„Napoleonismul” tânărului profesor de filosofie se manifestă cu putere cu prilejul tribulațiilor lui bacanale. Ele au ecou în ideile profesate de amicii de agapă care îi trimit, la beție, ilustrate entuziaste, și cu atât mai mult caracterizează dezbaterile care au loc atunci când el e de față. Excepționalismul profesat de ei justifică, precum în cazul lui Raskolnikov, chiar și abaterile morale grave. Se poate înțelege de aici și ce anume l-a apropiat, mai apoi, după publicarea Schimbării la față a României, de legionarism și legionari, înafara regăsirii în rândul sau în apropierea lor a unora dintre prietenii săi cărora le acorda credit și pe care îi socotea spirite superioare (Mircea Eliade, de exemplu). El era însă gata de crimă încă din noaptea în care, excedat de reproșurile prietenului său, Mircea Zaprațan se precipita către fereastra cârciumei unde băuseră toată noaptea și, deschizând ferestrele, răcnea convins: „Iartă-mă Doamne, căci sunt Român!”.

 

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.