
Astăzi, la o sută și șaptezeci și cinci de ani de la ivirea pe lume a celui mai mare poet român, moştenirea literară a acestuia este încă departe de a-şi fi epuizat tezaurul de idei şi de teme, în ciuda faptului că de la moartea lui, survenită în 1889 şi până astăzi s-au scris zeci, poate chiar sute de studii şi cercetări, atât la noi cât şi în afara graniţelor ţării.
Acest adevăr de domeniul evidenţei chiar şi pentru un şcolar demonstrează, dacă mai era nevoie, încă o dată că trecerea timpului nu numai că l-a umbrit în vreun fel pe poet, ci dimpotrivă, opera lui a căpătat şi capătă noi şi noi străluciri, atât prin valoare şi frumuseţe cât și prin ideile de o mare actualitate – semne ale unui vizionar care și-a depășit vremea şi spaţiul în care i-a fost dat să trăiască, înscriindu-şi numele alături de mari creatori ai Europei şi ai lumii.
Dacă poezia lui Eminescu a fost/este cercetată din varii unghiuri de către generaţiile de critici şi istorici de ieri şi de azi, nu mai puţin investigată a fost şi este formaţia de cărturar cu o gândire enciclopedică, formată şi modelată prin lecturi din toate domeniile (de la literatură şi filozofie şi până la matematici, astronomie ş.a.).
Curiozitatea, spiritul neliniştit, dorinţa necontenită de informare l-au determinat pe poet să studieze până şi sanscrita şi alte idiomuri care de regulă intră mai rar şi mai puţin în atenţia unui creator de literatură şi cu atât mai mult în aceea a unui poet.
Că toate aceste studii i-au folosit lui Eminescu în lirică şi în activitatea de ziarist este, aşijderea, un adevăr evident pentru cei ce se apleacă asupra scrierilor lui.
Prin aceste râduri ne-am propus să punem în lumină câteva din creaţiile în care bardul, în chip imaginar, dar totodată şi bine informat, a lăsat gândul şi pana să cutreiere spaţiile orientale, reuşind să dea la iveală texte emblematice, antologice.
Privind lucrurile cronologic, cel dintâi poem de inspiraţie orientală este Egipetul, apărut în revista „Convorbiri literare“ din 1 octombrie 1872.
Este vorba, desigur, de o evocare imaginară, susţinută de lecturi, întrucât se ştie că Eminescu n-a călătorit niciodată în Orient, deplasările lui, câte vor fi fost, netrecând dincolo de graniţele Europei.
Cum, desigur, era şi firesc pentru un poet fascinat de istorie şi cu o imaginaţie bogată, Eminescu îşi începe evocarea cu descrierea Nilului, cel mai mare şi mai lung fluviu din lume, care străbate Egiptul de la sud la nord: „Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de maur,/ Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc și aur;/ Pe-al lui maluri gălbii, șese, stuful crește din adânc,/ Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,/ Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,/ Alte roșii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng.// Și prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,/ Păsări îmblânzite-n cuiburi disting penele alese,/ Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor./ Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară,/ Nilul mișc-a lui legendă și oglinda-i galben-clară/ Către marea liniștită ce îneacă al lui dor.“.
Ca într-o viziune pe care noi cei de azi am putea-o numi „cinematografică“ poetul își mută privirea către „câmpii verzi şi ţări ferice“, situate pe malurile celebrului fluviu.
Între contururile de vechi cetăți ce se întrevăd în depărtare Eminescu descoperă Memfisul cu „cu zidirile-i antice,/ Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganți“, viziune ce-l poartă numaidecât în vremuri demult apuse. „Sunt gândiri arhitectonici – ne spune poetul în continuare – de-o grozavă măreție!/ Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,/ I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanț// Și să pară răsărită din visările pustiei,/ Din nisipuri argintoase în mișcarea vijeliei,/ Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald/ Ș-aruncat în depărtare… Colo se ridic trufașe/ Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe,/ Racle ce încap în ele epopeea unui scald.“.
După trasarea tabloului, realizat în cel mai pur şi exact stil romantic, bardul propune cititorilor lui o viziune nocturnă asupra locului, pe când „Nilul doarme şi ies stelele din strungă“, iar „Luna-n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă“, își imaginează cum „regele: în haină de-aur roș și pietre scumpe“ deschide o uşă şi intră în marea piramidă „să vad-acolo tot trecutul“ și „I se rumpe/ Al lui suflet când privește peste-al vremurilor vad.“. Dar totul este doar o iluzie, o închipuire, fiindcă „În zadar caut-al vieții înțeles nedezlegat.“.
Noaptea, liniştea, taina locurilor stimulează imaginaţia poetică şi, în plus, în toată nemişcarea din jur Nilul, martorul milenar al tuturor întâmplărilor, ca şi al trecerii inexorabile a timpului, rămâne singura fiinţă de la care s-ar mai putea afla ceva: „Râul sfânt ne povestește cu-ale undelor lui gure/ De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure,/ Sufletul se-mbată-n visuri care-alunecă în zbor./ Palmii risipiți în crânguri auriți de-a lunei rază,/ Nalță zveltele lor trunchiuri – Noaptea-i clară, luminoasă,/ Undele visează spume, cerurile-nșiră nori.“.
În acest halou, romantic prin excelență, obsesia poetului rămâne străvechea cetate a Memfisului, fondată de faraonul Menes la sfârşitul mileniului 4 î.e.n., pe vremuri o reşedinţă regală până în secolul 4 e.n., când, după triumful creştinismului a început să decadă.
Pe aripile imaginaţiei bardul vede ca prin vis un mag „pază răzbunării“ faţă de „regii pătaţi de crime“ şi faţă de „preoțimea desfrânată“.
Citind însă „semnul întors“ magul a atras furtuna deșertică ce a acoperit „oraşe, ca giganţi sicriuri“. Pe când „luna argintește tot Egiptul antic“ sufletul poetului „visează toat-istoria străveche“.
Gândit treaptă cu treaptă şi vers cu vers prin imagini de o rară, cuceritoare frumuseţe, poemul se încheie într-un chip triumfal, meditaţia asupra scurgerii veacurilor şi mileniilor fiind îmbrăcată în metafore ce sugerează clipe de reculegere şi reflecţie: „Râul Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte;/ Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte; / Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,/ Ce cu-orașele-i deodată se trezește și se duce/ Sus în curțile din Memfis, unde-n săli lumină luce;/ Ei petrec în vin și-n chiot orice noapte pân-în zori.“.
Memento mori, poem de mai mare întindere, în care evocarea istoriei milenare a omenirii (văzută „selectiv“ – prin marile ei imperii, dar şi prin legendele şi miturile care au străbătut veacurile şi au rămas în memoria colectivă) se îmbină armonios cu reflecțiile autorului, pe canavaua gândirii filozofice eminesciene, include în prima lui parte şi textul Eghipetului ca secvenţă a răbojului milenar pe care au fost înscrise momente din trecut.
„Topit“ dacă se poate spune aşa în arhitectura îndelungii meditaţii din Memento mori (Panorama deşertăciunilor, cum a fost subintitulat acesta de către poet) ne apare fereastră de început în cronologia evenimentelor. Acestuia îi urmează tablourile, ori mai bine spus suita de tablouri din Orientul Mijlociu, deosebit de inspirate de evenimentele istorice propriu-zise. Şi aci Eminescu recurge mai întâi la o „punere în scenă“, la conturarea unui cadru sugestiv pentru ceea ce doreşte să evoce. „Vezi Iordanul – scrie el – care udă câmpii verzii Palestine:/ Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mândre coline,/ Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim;/ Codrii de maslin s-amestec printre lunci de dafin verde,/ Chidron scaldă-n unda-i clară ierburi mari – ș-apoi se pierde/ În cetatea ce-n văi doarme – miticul Ierusalim./ Și în Libanon văzut-am rătăcite căprioare/ Și pe lanuri secerate am văzut mândre fecioare/ Purtând pe-umerele albe auritul snop de grâu./ Alte vrând să treacă apa cu picioarele lor goale/ Ridicară rușinoase și zâmbind albele poale,/ Turburând cu pulpe netezi fața limpedelui râu.“.
Însă cu deosebire pe evocatorul liric în preocupă figurile intrate în istorie şi în legendă. El îl „vede“ mai întâi pe regele David „în lacrimi rupând haina lui bogată/ Zdrobind arfa-i sunătoare de o marmură curată,/ Genunchind să-i ierte Domnul osânditul lui păcat.“, apoi pe „Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire/ Și făcând-o să răsune o psalmodică gândire,/ Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;/ El cânta pe împăratul în hlamidă de lumină,/ Soarele stătea pe ceruri auzind cântarea-i lină,/ Lumea asculta uimită glasu-i dulce și încet.“.
La ieșirea din templul sacru acelaşi rege Solomon „lasă gândul lui să cadă,/ Căci amorul îl așteaptă cu-a lui umeri de zăpadă“. Un amor trăit, desigur, în compania unor femei („Brune unele ca gânduri din poveștile asire,/ Alte blonde cu păr de-aur – vise tainice de Nord.“).
Însă totul a dispărut, a fost îngropat în nisipurile deșertului, în noaptea istoriei și a legendei, iar cele ce se înfățișează poetului duc raţiunea şi judecata în spaţiul deşertăciunii: „Şi popor şi regi şi preoţi îngropaţi-s sub ruine./ Pe Sion templul se sparge – nici un arc nu se mai ţine,/Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea cea de ieri./ Cedri cad din vârf de munte şi Livanul pustieşte,/ Jidovimea risipită printre secole rătăceşte –/ În pustiu se înalţă-n soare desfrunziţii palmieri…“.
Se poate afirma, fără teama de a greşi că Memento mori (cu citatele pe care le-am reprodus, ca şi cele care le succed, referitoare la cultura şi civilizaţia Greciei antice, a Romei, cu istoria şi miturile Daciei preistorice) reprezintă o necontenită meditaţie asupra condiţiei umane în general şi totodată a trecerii timpului.
Pus în această situaţie poetul nu numai că ajunge la concluzia că totul e deşertăciune, ci şi că ar fi o dulce iluzie, inutilă, să capete nemurirea. „Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfârşită – scrie el –/ Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repezită,/ Cu aceleaşi lungi mizerii s-obosesc, sufletu-mi mut?/ Şi să văd cum nasc popoare, cum trăiesc, cum mor. Şi toate/ Cu virtuţi, vicii aceleaşi, cu mizerii repetate…/ Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut.“.
Resemnarea şi refugiul în faţa morţii, crede Eminescu, se află într-o picătură din „vinul poeziei şi-al gândirei“. De aci şi concluzia întregului poem: „Şi de-aceea beau păharul poeziei înfocate./ Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate/ Să citesc din cartea lumii semne, ce noi nu le-am scris./ La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură –/ În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,/ Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis.“.
Pe lângă Memento mori, poem emblematic pentru gândirea filozofică și viziunea eminesciană asupra vieţii şi a morţii, a istoriei şi a trecutului îndepărtat al omenirii, poetul a mai recurs şi la unele trimiteri (pe care le-am numi ocazionale) în acest sens: „În zadar râuri în soare/ Grămădești-n a ta gândire/ Și câmpiile asire/ Și întunecata mare;// Piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vârful lor mare –/ Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!“ (Floare albastră); „În pădurile antice ale Indiei cea mare,/ Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,/ Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine/ Închinând înţelepciunii viaţa lor cea trecătoare.“ (Dumnezeu şi om).
În Rime alegorice imaginea peisajului saharian îi foloseşte lui Eminescu la construcţia unei viziuni macabre, în care se închipuie pe sine mort: „De prin deşerturi lungi şi depărtate,/ În şiruri vin scheletele uscate./ Pustiu-atunci, cu caravane-sate,/ Dormea ca mort sub luna care bate.// O caravană lângă mine trece,/ Înaintea ei vine-o suflare rece./ În şiruri lungi se strecoară şi se strecoară:/ Eu număr unul, număr doisprezece.“.
Într-un poem mai puţin cunoscut şi aproape deloc comentat de critici (Pentru păzirea auzului) Eminescu vorbeşte despre „Asirienii antici din Asia departe“ care ar fi avut obiceiul barbar de a se distra cu muzica şi cântările unor tineri pe care mai înainte i-au schilodit spre a le face, în concepţia lor, vocea mai frumoasă. Acei asirieni „Ce nu se-mbată însă nicicând cu dulce vin/ Ci cu cântări molateci, cu-al glasului suspin./ Ei schilodesc băieţii ca glasul să-l subţie,/ Ca gura lor ca gura muierilor să fie./ Păreau c-a lor fiinţe sunt cu muierea gemeni,/ Cântau cu glasul dulce şi rugător asemeni./ La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,/ Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz/ Şi numai în odihnă şi-n desfătări de rând,/ Culcaţi pe sub umbrare, trăiau ei putrezind/ În dulce lenevire şi nu erau destoinici/ S-asculte glasul aspru al trâmbiţei războinici:/ Hrănindu-şi nălucirea cu gânduri moi, băieţii,/ Să pară cântăreţe – că li sunt cântăreţii.“.
Din galeria temelor și motivelor orientale eminesciene nu putea lipsi un poem-poveste de dragoste, imaginat cu toate detaliile exterioare şi interioare. El se cheamă În căutarea Şeherazadei. Şi aci este prezentat mai întâi cadrul natural: „Munţii înalţi la cer străbat, se vede;/ Văi cu izvoare s-adâncesc sub soare/ Şi dealuri mari păduri înalţă-n spete:// E Orientul. Codrii cu grandoare,/ Cu vârfii nalţi vor norii să-i desfeţe./ Cetăţi prin ei îşi pierd a lor splendoare.“.
În peisajul cu pricina poetul află un serai (pe care, în treacăt fie spus, bardul îl descrie cu întregul lui fast, cu bolţi înalte, cu covoare străjuite de mari glastre de flori, cu catifele şi baldachine, în fine cu toată recuzita unor astfel de lăcaşuri) unde trăieşte însăşi Şeherazada care „Frumoasă e în visu-i de plăcere,/ Cu faţa albă ea lumină sala/ Şi ochii ei izvoare de mistere,// Mari şi adânci tăiaţi-s ca migdala/ Şi-n păru-i negru corpu-i de zăpadă/ E cufundat – o virgină Itală.“.
De aci încolo faptele se petrec într-o simplitate de nebănuit: „Cine-ar vedea făr- în genunchi să cadă?/ Am îngenuncheat. – Eu am ştiut, străine,/ Că ai să vii – a dorurilor pradă –// Ca să m-asculţi şi să duci de la mine/ A-nţelepciunii ş-a frumseţii floare,/ Să luminezi gândirile din tine.// Eu am ştiut – profetă vrăjitoare –/ S-atrag cu-a tainelor şi-a basmei rază/ Poeţi cu inimi ceruri-doritoare.// Ridică-te şi vino de te-aşează/ Ici, lângă mine, sui pe perna asta…/ Cu braţu-i gol şi alb ea o-nfoiază.// Am ascultat… M-am răzimat cu coasta/ De dulci gătite perne – iar genunchiul/ Plecat… c-adoratori din vremea voastră.“.
În volumele Eminescu şi India, Cosmologia lui Eminescu şi Eminescu este magnetul care mă atrage spre România, precum şi în studiile publicate în presa de la noi în anii ’70-’80 ai veacului trecut, renumita cercetătoare Amita Bhose a purces la o atentă şi minuţioasă analiză a creaţiilor lui Eminescu, stabilind o serie întreagă de filiaţii între ele şi capodoperele indiene Vedele, Upanişadele, Rāmāyana, avansând idei şi teze prin care a demonstrat – cu citate revelatorii – că opera marelui poet român atestă legături indubitabile cu mitologia Indiei. Mai ales în volumul Cosmologia lui Eminescu, o antologie alcătuită de d-na Carmen Muşat-Coman, apărută în postumitatea autoarei Amitei Bhose, izvoarele de inspiraţie şi posibilele trimiteri la spaţiul indian sunt detaliate şi comentate sub titluri ce par a vorbi, ele singure, de demersurile comentatoarei: Cine-i bătrânul dascăl din „Scrisoarea I“?, Cosmogomia indiană şi „Scrisoarea I“, Filosofie şi mitologie indiană în „Sărmanul Dionis“, Trecerea la Vede, „Repaos“ și „chaos“, Cosmologia lui Eminescu.
Categoric, dincolo de unele supoziţii şi presupuneri, textele eminescoloagei îndeamnă la reflecţii şi meditaţii şi în mod sigur sugerează lectura poeziilor lui Eminescu printr-o nouă şi nu de puţine ori fascinantă grilă – ceea ce nu le scade cu nimic valoarea, adeverind, între altele, cât de bine şi exact era iniţiat marele poet în cultura indiană şi în cea universală.
Temelor și motivelor orientale, astfel reci, dacă nu cumva chiar încremenite în cărţile de istorie şi-n literatura orală, geniul eminescian le-a dat culoare şi fior poetic, conferindu-le totodată şi o nouă viaţă, mai lesne de cunoscut şi de acceptat de către noi modernii. Ceea ce, până la urmă, este cel mai important.
Aşa stând lucrurile, nu ne rămâne decât să încheiem aceste consideraţii cu ceea ce mărturisea, inspirată, aceeaşi Amita Bhose după prima întâlnire cu lirica marelui poet: „Descopeream o întreagă lume, în care Orientul se întâlneşte cu Occidentul, Europa se uneşte cu Asia, finitul se „dezmărgineşte“ și granițele se șterg. Poezia lui Eminescu în totalitatea ei – de la oda funerară La mormântul lui Aron Pumnul până la epitaful purificat al poetului, Mai am un singur dor – mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie neîntreruptă, îngemănând toate hotarele timpului şi ale spaţiului.“
Lasă un răspuns