Louise Glück

Louise GLUCK
Louise GLUCK

Laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (2020). S-a născut în 1943 la New York şi este considerată una dintre cele mai talentate poete contemporane din SUA. Este cadru didactic al Universității Yale. A debutat în 1968 cu „Firstborn” și a câștigat Premiul Pulitzer în 1993. Louise Glück a câștigat și Premiul Național al Cărții în 2014. A publicat 12 colecții de poezie și mai multe volume de eseuri despre poezie.

Fragment arhaic

Eram într-o strădanie de a iubi materia.

Am lipit un semn peste oglindă:

Nu ai cum urî materia, dar iubi forma.

 

Era o zi frumoasă, chiar dacă rece.

A  fost, pentru mine,

un gest extravagant de sensibil.

 

…poemul tău:

strădanie, nereușită.

 

Am lipit un semn peste primul semn:

Plângi, suspină, înjosește-te,

sfâșie-ți veșmintele

 

Lista lucrurilor de iubit:

murdăria, hrana, cojile, părul uman.

 

…am zis

exces lipsit de gust. Apoi am

 

închiriat semnele.

 

AIAIAIAI a strigat

oglinda dezgolită.

 

Zori

1

Copil trezit în cameră întunecată

strigă îmi vreau rața înapoi,

îmi vreau rața înapoi

 

într-o limbă pe care nimeni n-o pricepe

câtuși de puțin –

 

Nu există nicio rață.

 

Dar câinele, cu totul tapițat într-un pluș alb –

câinele e chiar acolo, în pătuțul de alături.

 

Ani la rând – atât timp trece.

Doar în vis. Dar rața –

nimeni nu știe ce a fost cu ea.

 

2

 

Tocmai s-au cunoscut, acum

dorm lângă fereastra deschisă.

 

În parte pentru a-i trezi, pentru a îi asigura

că ceea ce își amintesc din noapte e corect,

e necesar ca lumina să intre în odaie,

 

cât și pentru a le revela cadrul unde s-a petrecut:

șosete pe jumătate pitite sub un preș murdar,

cuvertură împodobită cu frunze verzi –

 

lumina soarelui precizând

acestea și nu alte obiecte,

stabilind limite, sigură de sine,

deloc întâmplătoare,

 

zâbovind pe urmă, descriind

fiecare lucru în amănunt,

cusurgie, precum o compoziție

în limba engleză,

chiar ceva sânge pe cearșafuri –

 

3

 

Mai încolo, se despart peste zi.

 

Chiar mai târziu, în piață, la o tarabă,

patronul nemulțumit de cifrele-obținute,

fructele alterate sub stratul de deasupra –

așa încât te retragi din lume

pe când continui să te manifești în ea –

 

Ajungi acasă, dai cu ochii de putregai atunci.

Prea târziu, cu alte cuvinte.

 

De parcă soarele te-ar fi orbit pentru o clipă.

 

Ulmi

Ziua întreagă m-am luptat ca să disting

între nevoie și dorință. Acum, pe întuneric,

numai mâhnire amară simt pentru noi,

constructorii, proiectanții de lemn,

fiindcă m-am tot uitat

la ulmii ăștia

și am văzut procesul ce creează

zvârcolirea, copacul imobil

e un chin, și am priceput

că va da doar forme răsucite.

 

Cal

Ce îți poate da calul

Și nu pot eu?

Te privesc în singurătate,

Călărind pe câmpul din spatele lăptăriei,

Cu mâinile îngropate în coama întunecată

A iepei.

 

Atunci știu ce zace

în spatele tăcerii tale:

Dispreț, dușmănie pentru mine, pentru mariaj. Totuși,

Vrei ca eu să te ating; plângi

Așa cum plâng miresele,

dar când te privesc nu văd

Niciun copil în corpul tău.

Atunci ce se află acolo?

 

Nimic, gândesc. Doar graba

De a muri înaintea mea.

 

Într-un vis, te-am privit călărind

Pe câmpurile sterpe și apoi

Descălecând: ați mers împreună:

În întuneric, nu aveați umbre.

Dar le-am simțit cum vin spre mine

Pentru că noaptea ele se duc pretutindeni,

Sunt proprii lor stăpâni.

 

Privește-mă. Crezi că nu înțeleg?

Ce e animalul

Dacă nu o trecere din viață?

 

Traducere: Nicoleta Crăete

 

5

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.