Domnul Bucur se simțea legat de Valer din ziua când își primise botezul. Nașul, Marin Schinteie, leșinase în timpul slujbei, nu suporta mirosul de tămâie amestecat cu fumul de lumânări arse. Să treacă peste întâmplare, preotul Iftodie, după ce l-a ridicat dintre scaune, i-a făcut semn domnului învățător să-l ia în brațe și a dus taina creștinării mai departe. De când Valer picase în groapa unde se stinge varul, taică-său, Gheorghe Măieran, îl căuta des pe domnul învățător, cerându-i să-l învețe de unde și cum ar putea face rost de bani să ajungă la doctorul ce i-l recomandase boierul Rădulescu. Domnul învățător se gândise că ar fi două posibilități, să discute cu Ilie Chițu, sigur mai ușor de înduplecat, dar să-l abordeze și pe Vlăngărău, însă, neapărat, la cât este de strâns la pungă, într-un moment bine ales. Spre seară, ca niciodată, singur, domnul învățător s-a dus la han și s-a așezat la masa lui, ultima în colțul din dreapta, lângă fereastră. De când plecaseră rușii salonul părea mai încăpător, nici ospătarul lui preferat, care se instruise la restaurantul unui grec din București, nu mai era. Dispăruse așa cum se arătase, dintr-o dată. Rămăsese zvonul că ar fi fiul boierului Rădulescu, rod al iubirii cu o elevă, din cele zece pe care delicata lui doamnă Filoftea le găzduia, cât erau liceene, în fiecare vară, învățându-le bunele maniere și cum să țină o gospodărie în rânduială.
De câteva zile la han servea o femeie, pe care domnul Bucur atunci o vedea; avea în jur de patruzeci de ani, suplă, reținută-n gesturi. Îi acaparase atenția rochia ei, încheietura mâinilor și gleznele, locuri ce le privea dintotdeauna la o femeie. Rochia gri, cu două dungi negre, proporționate, lăsând impresia că vin una din alta, parcă-i susțineau bustul, aceleași inserții, de-o parte și de alta, îi conturau șoldurile; cele două dungi negre, urmând linia trupului, coborau, îngustându-se către tiv, ducându-ți privirea pe gleznele fragile. Când s-a apropiat de masa lui și a început să-i vorbească, l-a uimit privirea femeii; neutră, dar adâncă. Se arătase însingurată și grăbită.
– De ce scurtați, domniță, distanțele? Vă folosește? La ce?
Vorbise singur. Între timp, la două mese mai încolo, însoțit de alți cinci bărbați, s-a așezat Tiugă al Mureșoaicăi. Încă avea floarea de mire în piept, pe reverul stâng. Era atât de surescitat de se putea crede că nici nu știe exact unde se află.
– Domn’ învățător, i-a strigat ridicând brațele, ca și cum de aici încolo nimic nu l-ar mai interesa niciodată, de ieri am femeia mea. Vă prezint cumnații din Ardeal, le place la noi, și ei stau tot pe dealuri, numai că ale lor sunt mai înalte, din cât le-am măsurat eu din ochi. Dar au niște noroaie, nu doar când plouă, că poți înota prin ele. Sunt luat un pic la muștiuc, mă scuzați, simt cum mă trage bucuria către prostie… În Ardeal, sigur că dumneavoastră știți, din cărți măcar, lumea e mai altfel. Oamenii n-au voioșia noastră. Unele cuvinte nu le zic la fel, de exemplu, dacă tot vorbim de noroi, ei îl numesc tină. Pe drum chiar îi spuneam lui Aron, el este, că femeile lor, iar mă ia gura pe dinainte, să mă scuzați, a nu știu câta oară, sunt mai țâțoase. Bărbații mi se par, și nu știu din ce li se trage, peste măsură de răbdători. Zău…
– Să-ți fie de bine, băiete, dar mai adună-te, de-acum e cazul, l-a îndemnat, morocănos, domnul învățător când se ridica de pe scaun.
Tocmai aflase, și nu-i picase bine, că Vlăngărău nu este și nici nu ajunge la han. Domnul Bucur era prins între două porniri, din acest motiv îi răspunsese în răspăr lui Tiugă. Vroia să se ducă la Măieran și să-l asigure că nu-l lasă la necaz și să nu meargă la Chițu, că-l pune el în temă. Avea replica pregătită: „Ilie, gata, nu mai lăsăm nenorocirea să umble bezmetică prin Dobroteasa. Să facem, cât mai avem timp, măcar cât ține de noi. Ție să-ți explic? Omul dintotdeauna așteaptă de unde este. Strâmtoratul, acum de Măieran vorbesc, speră, în toată disperarea lui, să-i stai aproape și el așa să străpungă puținătatea!” Îl găsise pe Chițu în sala casei, cu lampa trasă aproape de caiet, adunat peste masă. Din capătul treptelor l-a auzit cum lectura, cu intonație, o scrisoare trimisă Regelui Carol I de către mai multe femei din Dobroteasa, care aveau bărbații arestați, acuzați fiind de fapte grave în timpul Răscoalei din 1907. I se plângeau Majestății că vine iarna și proviziile sunt pe terminate, că nu au puterea să-și țină copiii și gospodăria fără ei; îl implorau să intervină unde trebuie, să îi lase acasă. La lumina lămpii i se părea mai firav. Și-a aprins o țigară, să se facă observat prin bezna care se închega în albia adâncă dintre dealuri, unde rămâne, de neclintit, până în zori, când o frământă lumina crudă și se destrămă.
Domnul învățător îl aștepta să se opreaască din citit. Chițu, cu mâinile împreunate pe masă, zâmbea ca și cum ar fi ascultat pe cineva. Și-a apropiat lampa și, după ce a ținut-o câteva clipe deasupra capului, a stins-o.
– Ilie, aprinde lampa, nu te ascunde de lume. Ieși în prag cu lumina, să nimeresc scara. Avem de vorbit, e treabă grea, nu-i pentru fitecine.
Rezemat de tocul ușii, cu mâna dreaptă în șold, oprit să se odihnească:
– Cu cine râdeai atât de împăcat cu tine?
– Notasem ce mi-a povestit cândva Gică Prioroc, ăla care îi mâna birja boierului Rădulescu, mai ales în serile când îl pocnea, treaba lui de ce, dorul de Muscel. O dată în an organiza chef și pentru slugi. De la care nici el nu lipsea. Stătea la masă, juca în rând cu toți. Prioroc, luându-și nasul la purtare, cu necăjitul ăsta de Ciron, ăla cu brațele scurte și crăcănat, au furat o armă de vânătoare, două banchete de la trăsura de gală și o pereche de hamuri. Voiau să le vândă, să facă bani și să se ducă-n București, sacagii. Nu a trecut mult și boierul a observat lipsa. A apelat la Gaciu, șeful postului de jandarmi. L-a tocmit pe o sumă mare de bani, nu știu cât, dar asta e sigur. Boierul doar arma și-o voia cu orice preț. Jandarmul a primit un indiciu, o bucată dintr-o opincă. Gaciu avea și el bănuielile lui. I-a luat pe suspecți la plimbare pe uliță, că una, că alta… Apoi, i-a dus într-o încăpere și el a ieșit în coridor, împins de pofta de tutun. Tocmai când închisese ușa, l-a auzit pe Gică Prioroc vorbind în șoaptă cu Ciron: „Mă, dacă din mine taie carne și-ți dă ție să mănânci, nu recunoști! Și invers. Clar?” „Clar!” Numai că în dulapul din cameră era ascunsă soția jandarmului, care a ieșit la țanc, ei fiind obligați să își recunoască vina… Domnul învățător, tot umblând prin arhivă, din ce ascult de la unul și de la altul, mi se pare că în Dobroteasa își au izvorul, în același loc, și mintea și prostia!
– Ca peste tot, nici mai mult, nici mai puțin. Doar că vatra noastră, fac o comparație cu cele din jur, căutând chiar și mai departe, a dat câteva spirite. Mai ai întâmplări din astea, că mă binedispun.
– Am. Le-am notat cum mi s-au relatat, că eu nu adaug nimic, eventual ceva despre felul de a fi al celui de la care am aflat, la amănunte nu umblu, că își pierd farmecul. De exemplu, ce i s-a întâmplat unuia din Stănuleasa. E ceva neam cu mine, de-ai lui Mâncărici, după poreclă. Unul de-al lor, care nu avea ținere de minte, când vorbea, până să lege ce avea de spus, din hop în hop, se scărpina cu degetele de la amândouă mâinile la tâmple și cerea: „Așteaptă-mă un pic, vericule, mă mânâncă rău ici…”. Vineri, în târg, am discutat mai pe îndelete cu el. Am vrut să-i ofer o cinzeacă și el, categoric, m-a refuzat. „Fără supărare, îmi zice, am o iarnă și o primăvară de când n-am mai pupat sticla sau paharul. Mi s-a întâmplat ceva de m-a luat greața de mine. Venisem de la o nuntă, băut peste măsură și, gătit cum eram, m-am băgat în grajd să dau niște fân la animale; am două vaci și doi cai. Eu, de un timp, pe căldură, port pălărie de paie. Ce crezi? Când mă scol, nu găsesc pălăria. O întreb pe-a mea, mă, femeie, am venit de la nuntă cu plăria pe cap? Mi-a confirmat. O caut, o caut, ca dobitocul, chiar și pe la privată, că trecusem și pe-acolo. Nu e. Mă, pământul nu a înghițit-o, trebuie să dau cumva de ea. Pe la amiază, merg să duc apă la animale, fac curat, și ce crezi? Panglica de la pălăria mea era în iesle. Mi-o mâncase o vacă, sărată fiind, de la transpirație, i-a picat bine la stomac. Băutură-băutură, dar în halul ăsta? Să-ți ia vaca pălăria de pe cap și să nu realizezi? Greața de mine m-a luat, cum spun, și am zis, gata, adio, pe veci… Dacă știam care dintre ele mi-a mâncat-o, o tăiam, jur, și o împărțeam de pomană prin sat.
Domnul învățător nu a mai apucat să își dea cu părerea, din drum s-a auzit fluierul jandarmului, urmat de vocea răgușită a lui Gamotea, care îl strigase de două ori pe Ilie. Ieșit să-l întâmpine, Gamotea a venit grăbit și s-a oprit în mijlocul poienii, dându-i vestea:
– Gata, pleacă. Uite-așa, dintr-o dată. De două ore îl strigă numai pe Măieran, nu știu de ce. Nu bănuiesc ce se poate alege…
Chițu s-a răsucit pe călcâie, năuc, și numai în tindă, unde auzise sunetul strident al ceasului, soneria se pornise din senin, și-a revenit cumva în fire.
– Domnule învățător, aud că lui Pleașcă i-a încurcat cineva numărătoarea zilelor! Singur, credeți-mă, nu mă duc la el.
– Nu merg. Când o fi, ne așteaptă el, deși, chiar dacă nu-i momentul să vorbesc așa, nu țin neapărat să-l văd nici p-acolo! Asta e. Eu am venit să-ți cer ceva.
– Îl strigă întruna pe Măieran, zice Gamotea.
– După ce l-a nenoricit, cu copii cu tot, ce-l mai caută?
– Nu vă-nțeleg?
– Nici eu nu l-am înțeles pe el. E drept, nu m-am străduit, ce rost mai avea? Mâine, cel târziu poimâine, o să te lămurești de ce-l strigă. Nu mă întrebi ce doresc să te rog? Am venit să mă ajuți. O faptă bună, că îți stă în putere, dar te și prinde, nu-ți strică. Uite, vezi, nu ai de unde să știi… Și decât să strigi tu după cineva, mai bine să existe careva care să te pomenească. Ei, dacă te și regretă, da, asta înseamnă că ai rămas în inima lui. Că-i bărbat sau femeie, nu mai contează. Dar nu-i puțin lucru. Vreau să-l salvez pe Valer, trebuie dus la doctor, e desfigurat, cum prea bine cunoști, nu poate trăi așa. Tu pui doi galbeni din aur, eu doi și, măcar unul, smulg de la Vlăngărău. Mă simt legat de băiat, l-am ținut în brațe la botez, este adevărat, din întâmplare, nașu-său Mărin Schinteie, cu slăbiciunea lui, a picat în biserică. Dacă am fost lângă el când s-a creștinat, de ce nu aș sta și-acum? Asta-i tot. Mâine seară ne vedem la han, cu gelbenii la noi, să-i arătăm lui Vlăngărău cât suntem de hotărâți.
– Revenind la Pleașcă, domnule învățător, eu nu știu să greșesc așa de mult încât să fiu în situația să-mi cer cuiva iertare! N-am în fire năvălnicia asta, pe mine mai întâi mă acaparează gândul, apoi îl văd și îl simt cum mă străbate, iar după aia, dacă găsesc că este potrivit, vine fapta. Dau trei galbeni. De când scriu la cronică am înțeles multe, deslușesc altfel viața. În zilele când nu notez – credeți-mă, parcă aș fi pedepsit – nu e noapte să nu visez ce amân. Mai rar decât mi-ar plăcea, aud și glasul unei femei. Nu-l recunosc, cu oricâtă sârguință caut în mine, uneori îmi pare că ar fi de femeie nededată la păcat – alteori, atunci oboseala mă stoarce – este vocea unei femei cu viața trăită, ca nimeni alta… Mai sunt băgat în ceva, să mă ierte Cel de Sus, nu doar pe mine, ci și pe bărbatul care, sigur tot de la un gând sau o faptă i se trage, s-a legat cu speranța de mine; mereu mă întreabă de ce nu ne toarce timpul la fel pe toți.
– Poate că într-o zi femeia asta, al cărui glas nu-l deslușești, se arată. Simt, Ilie, că prea te adâncești, cu fiecare zi, în singurătate!
Lasă un răspuns