Măiastra Corina Dașoveanu respiră cu sufletul și trăiește cu spiritul redimensionând lumea, explorează rădăcini ale unor ființe indivizibile, adâncind experiența umană.
În universul său liric sculptează destine, străbate mări și oceane, vorbește cu toți oamenii deodată și oprește vântul cu o aripă de pandoră. O pandoră îndrăgostită de frumos, de oameni, de păsări, de florile de primăvară, de fluturi albaștri care o însoțesc în dansul ei contemporan.
Departe de mitul Pandorei, mijlocitoare între zei și oameni, cea care adusese năpaste, departe de titlul sugestiv al ultimului său volum, „Aripă de Pandoră”, Corinei Dașoveanu pune în cartea – cutie în dar, precum Zeus într-o altă legendă a lui Hesiod și preluată de Erasmus din Rotterdam darurile inteligenței sale artistice binele, adevărul, frumosul pentru umanitate.
Diafană aparent, poezia Corinei Dașoveanu are metafizica neliniștii existențiale, cu transparențe, transfigurări, e o lume a ideilor, creându-și propria limbă română, propriul stil, irepetabil.
Sub cerul îngândurat se tulbură caisele cărora le propune un crâmpei dintr-o iubire prinsă între frunzele gurii, ajunsă înlăuntrul gândurilor, pe o corabie cu mirodenii, o iubire pe care ar vrea să o vândă dar și să o cumperepe averile sângelui, pe tulburarea caiselor mereu glamurate albastre.
Poemele Corinei Dașoveanu, unde metafora e regină, poemele ei învăluite în petale de lumină sunt căutări, întrebări, nu există o stare de confort interior, e mereu interogativă poematic.
Lipsa gravitației determină timpul, spațiul.
„găsesc sentimente.
așa… brusc.
unele nici nu știu că există.
dau de ele
ca și cum aș fi un căutător,
deși pe wikipedia,
la explicația mea civilă,
scrie
„ființă rătăcitoare de de toate,
trăiește în emisfera stângă, spre sud,
se înmulțește prin pierderi,
fumează camel galben scurt
și, uneori, rar, face clătite
și poezii cu gem de caise
sau de alte chestii neelucidate”.
Instinctul său artistic are o poeticitate generatoare de trăiri, de aduceri aminte, de emoții. Poeticitatea ei devine dedicată, convingătoare pe măsură ce îi citești poemele, există cineva căreia îi scrie mereu, neîntrerupt, doar ea știe unde și pînă unde, parcă își propune să scrie o epopee..Poezia sa are esență, consistență, mesaj puternic și aâta încărcătură emoțională.Cred că e un mijlocitor între zei și oameni, între cer și pămînt. Cred că are emergența solară a poetului apolinic, dar are și curajul asumării și pe cel al cunoașterii.
Nuanțele Corinei Dașoveanu se coboară din cerul înalt și se oglindesc în adîncuri de mare, unduiesc pe linia orizontului se întîlnesc și hotărăsc ce albastru să ofere dimineața ochilor purificatori de albastru, arzători de freamăt lăuntric. Pentru că diminețile ei sînt altfel, fiecare clipă e altfel, fuziuni cu timpul și spațiul pe care îl parcurge vrăjită, desvrăjindu-l, în universul ei de esențe.
Daimonul marilor romantici …
„…pe sus, era un fel de vreme
în care nopțile ieșeau la plimbare prin poduri
și noi, ascunși în insomnii,
vedeam cum noaptea bărbătească
încolăcea cu nerușinare trupul nopții subțiri,
direct pe scânduri,
lângă adormirea porumbeilor.
mirosea a cald vechi.
ne jucam de-a algebra cu imaginarul
sau cu timpul neterminat.
scriam despre vapoare părăsite de mări,
despre avioane oarbe, fără câini personali,
ca niște icși fericiți de atâta tristețe…
eram nepăziți
și aglomerați în sentimente narative
și ele
își puneau gura pe gânduri lungi, fragede.
era o atmosferă curgătoare ca mierea,
încăpea în idei hexagonale.
izbucneam în dragoste
și călcam
ca niște fachiri
pe dărâmăturile soarelui.
prin podurile orașului,
prin noi,
timpul se întețea ca o ciuleandră…”
„era duminică la fântână.
mă uitam la femeile
care își spălau lacrimile cu leșie.
în aer se împânzea
un miros de bandaje murdare,
ca și când ochii lor ar fi zăcut
prin spitale de război răni întregi.
lângă ele erau copii și câini.
aveau aceleași priviri ridicate a frică
și întrebare”
„mai e timp.
femeia nu s-a îmbrobodit încă
în ștergare de brumă,
în grădinile ei se îndulcesc strugurii,
grei ca niște sâni copți.
și prunelor, de sângerii,
le plesnește carnea pe sâmbure…
ea ține întredeschise buzele răsăritului,
îi trece un suspin de sus în jos
să netezească poalele așteptării,
lasă iepurii de rouă să i se joace
peste iedera mersului…
și-a semănat pe coapsa de leuștean
mirodenia,
din care acum să culeagă
nesomnuri de dragoste
până când
iarna, ca un mușuroi alb,
se va risipi în mii de furnici
peste zile.
mai e timp,
ea are căprioarele ei de gene
care i se adună
și rumegă cerul din fântâni,
să îi țină în loc umedul…
femeia
leagă cu vrejuri fierbinți
snopi de miresme
care se vor dezmierda prin cămări
ca târziul gutuilor…
mai e timp,
în grădinile ei
au înflorit icoanele”.
Lasă un răspuns