Nicolae SILADE
„Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte”. Am reluat și eu, aici, mottoul pe care Gheorghe Secheșan l-a așezat la începutul eseului său despre poemul Luceafărul, de Mihai Eminescu.
Și fac asta pentru că, oameni ai timpului fiind, ne este unora foarte greu, altora imposibil, să gândim în afara timpului, să gândim, adică, dinspre veșnicie spre timp, iar nu dinspre timp spre veșnicie. Căci nu poate partea să vadă întregul, dar întregul își poate vedea părțile.
Cum însă noi suntem doar părți ale marelui întreg, pentru a ne vedea clar pe noi înșine trebuie să ne facem una cu întregul, să ne contopim în el, renunțând la individualitățile noastre.
Și, mai ales, renunțând la răutățile noastre, care blochează accesul în marele tot și din pricina cărora suntem eliminați ca un corp străin din marele ocean de inteligență infinită.
Numai așa vom reuși să ne vedem clar, și ca parte care am fost, și ca întreg care am devenit. Așa a reușit și Eminescu să vadă întregul, acel „fărăhotar” pe care ochiul omenesc nu-l poate vedea și mintea omenească nu-l poate intui.
Pentru că în acel „fărăhotar” nu există nici timp, nici spațiu, acel „fărăhotar” e doar spirit, spiritul pur, din care „vremea-ncearcă în zadar […] a se naște”.
Cum ar fi putut să scrie Eminescu despre acel „fărăhotar”, despre marele tot, despre întregul infinit, dacă nu ar fi ajuns chiar el acolo, contopindu-se în gândire cu marele tot, cu întregul infinit?
Căci omul, omul al timpului fiind, cu început și sfârșit, nu poate vedea dincolo de început și sfârșit, nu poate vedea nici înainteledeînceput, nici dupăsfârșitul decât prin credință. Prin iubire și credință.
De ce prin iubire? Pentru că numai iubirea înalță în spirit. De ce prin credință? Pentru că doar prin credință poți ajunge la adevăr. Iar adevărul este unul singur: existența. Cu E mare.
Ceea ce vedem există. Ceea ce gândim există. Ceea ce simțim există.
În final, vreau să reiau alte două versuri din Luceafărul, cele de dinainte de mottoul de mai sus: „Și căi de mii de ani treceau/ În tot atîtea clipe”.
Și nu la teoria relativității mă gândesc, ci la cărările de mii de ani străbătute de înțelepți în tot atâtea clipe.
Actualitatea literară, Nr. 117, Martie-Aprilie 2022
N.R. Celelalte editoriale au apărut în volumul [despre], Editura BrumaR, 2020
Lasă un răspuns