Remus V. GIORGIONI
Unii includ solitudinea printre disciplinele spirituale, noi – fără a exclude prima ipoteză – dorim s-o tratăm ca pe un dar; darul artistic al omului retras în sine, întru descoperirea de sine. Ca termen de dicționar, solitudine înseamnă ceva mai mult decât singurătate: însingurarea cu un scop precis. De aceea i se mai spune și exercițiu spiritual, pentru că omul își exercită benevol și conștient această calitate: nevoia de a te retrage în singurătate, pentru terapia sufletului. Sau dorința devenită necesitate. Înseamnă o retragere asumată din tumultul vieții cotidiene cu un scop anume, scop care poate fi unic sau multiplu.
Un orășean se poate retrage la țară, în singurătatea pădurilor și a câmpiilor, a câmpurilor verzi. În poiene de deal sau de munte, stropite cu flori de câmp – smălțuite cu floarea de colț, floare rară și fructe de pădure. Marile întinderi de terenuri cultivate, în care privirea se pierde relaxată și încântată, reconfortată. Dar solitudinea auto-impusă a unui artist – scriitor, pictor sau muzician – înseamnă mult mai mult. Ea include o prealabilă liniștire auto-indusă, urmată de studiu și meditație, care preced momentul creației (sunt condiția inspirației). Iar în cazul lui homo religiosus, această retragere în meditație și solitude înseamnă rugăciune și închinare. Tot solitudine înseamnă și însingurarea omnului depresiv, atins de oboseală fizico- psihică. Dar și cea a solipsistului – idealistul care crede că lumea nu există în realitate, ci doar în conștiințe private. (Acesta e perfecționistul… imperfect, cum nedesăvârșită e în general creatura.)
Despre simplitate (simplificarea) vieții. Locul ascuns și realizarea de sine
„Om simplu” este numit de obicei cel fără prea multă pregătire școlară, fie el țăran, fie meseriaș. (Dar de regulă meseriașii, orășeni fiind, mulți dintre ei îi disprețuiesc pe țărani. (Cunoaștem cazul unei biserici de cartier mărginaș, ai cărei enoriași erau numiți „țărani” de mebrii unor biserici de aceeași confesiune, însă centrale. Dar omul „complicat” încă nu s-a inventat…). Tot în context, e necesar să vorbim despre fenomenul simplificării: simplificarea intenționată a unei vieți ptrea complicate sau încărcate. Un om simplu, „de la țară” este omul de jos – chiar dacă s-a mutat la oraș. El nu are preocupări elevate, intelectuale, ci se mulțumește cu munca zilnică pentru câștigarea pâinii cotidiene a familiei sale.
Dar – ne întrebăm – în secolul XXI mai există oare oameni simpli în accepțiunea de mai sus, care nu-și pun probleme și întrebări de natură filosofică sau spirituală? De multe ori oameni considerați simpli i-au depășit în profunzimea gândirii pe cei dotați și prea ocupați. Cel puțin dpdv religios, această realitate este foarte posibilă: oameni care nu știau că citească au învățat – cu ajutoare, desigur, dar și printr-o intensă preocupare – Biblia pe de rost, crescând în omul dinlăuntru într-un ritm uimitor. Omul „complicat” nu este cel sofisticat, ci mai degrabă unul care-și complică singur existența: din mândrie extravagantă, dorința de a epata sau a se remarca. Artistul obsedat de glorie, posteritate (literară…), în loc să-l preocupe mai mult munca zilnică pentru producerea operei sale. (Iar dacă te interesează mai mult promovarea creației tale, care își are și ea desigur locul ei în economia creației, nu te vei apleca suficient de bine asupra realizării sale.)
Revenind la simplificare: omul de afaceri prea ocupat – dar de fapt orice om când se simte suprasolicitat – ar trebui să ia măsuri urgente de simplificare a vieții, spre a nu cădea în oboseală cronică și depresie. Reducând din orele de muncă, relații, preocupări colaterale – lucruri mai mult sau mai puțin aleatorii. Și să se focuseze… pe ce? Pe mărirea casei și a averii, sporirea contului în bancă?… Ci nu: pe cultivarea spiritului său, mărirea efortului de acoperire a acelor nevoi ale ființei numite spirituale; cele care ne umplu nouă golul din suflet. (Cineva zicea că în fiecare om există un gol de forma lui Dumnezeu… Dar ce formă are Dumnezeu?)
Pentru liniștirea inimii sale, fiecare om trebuie să descopere locul ascuns – sau secret – al ei, loc pe care ni-l deconspiră psalmistul: „Pentru că zici: Domnul este locul meu de adăpost și faci din El turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se apropia de cortul tău” (Ps. 91:9,10; s.n.). Aceasta înseamnă să ne liniștim inimile înaintea Lui – cum suntem îndemnați în altă parte. Ne aducem aminte cu toții de câte un loc secret al copilăriei: o „casă” într-un copac stufos, o ascunzătoare din pod sau din pivniță. Într-o vacanță m-am ascuns de bunica mea sub o dună = plapumă mare de perne în „soba mare”, camera de la stradă, cea mai spațioasă și mai puțin folosită; camera de oaspeți. Mic fiind, nu s-au putut remarca umflăturile de sub acea cuvertură, astfel încât spre seară a trebuit să ies singur din ascunzătoare, fiindcă nu mă descoperise nimeni.
Solitudine, în sensul de a fugi de lume, a te strecura departe de zgomotele ei și de problemele vieții cotidiene înseamnă ce spuneam înainte: a ne retrage în locuri interioare ferite, ca într-un cort ridicat în mijlocul inimii: „pentru ca puterea lui Hristos să rămână peste mine” (să-și poată face cortul în mine: 2 Corinteni 12:9b). Înseamnă apropere de Dumnezeu, ca în Epistola Apostolului Iacov, fratele Mântuitorului: „Apropiați-vă de Dumnezeu și El se va apropia de voi”! Aceasta echivalează cu o curățire a inimii, cum spune mai departe apostolul. Iar prin acțiunea aceasta ies la suprafață gândurile rele și intențiile inimii, cele ascunse și vinovate: sunt depistate, dezvăluite, date de gol. După cum spune Evanghelistul Ioan: „Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește… și (Eu) Mă voi arăta lui” (Ioan 14:21, s.n.). La fel ca lui Isaia profetul: „În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie – n.n.: tron – foarte înalt și poalele mantiei Lui umpleau templul” (Isaia 6:1, s.n.). Remarcăm aici că așteptarea în solitudine aduce Prezența lui Dumnezeu în viața omului; El i se arată, dacă omul dorește din toată inima această Prezență; Îl poate vedea cu ochii inimii.
Om nou, o nouă natură; starea de rugă, rugăciunea disciplinată
Cei care obișnuiesc să rămână în fața lui Dumnezeu multă vreme, meditând la calitățile Sale, dobândește o nouă natură, o stare de pace-și-liniște. După modelul în care sufletul se află „în gazdă” în trup (și după cum Scriptura este „insuflată”, adică apare direct din Gura lui Dumnezeu), omul cel nou se suprapune peste cel vechi, iar ființa omului este inundată de chietudine. Puterea lui Dumnezeu exprimată în Sfintele Scripturi este transmisă prin cuvinte, care compun un mesaj coerent, concludent: „Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi și noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea…” (Iosua 1:8). Remarcăm aici cum, în solitudine, Gura lui Dumnezeu se îndreaptă direct către gura omului, în vederea transmiterii unui mesaj ceresc.
În acest scop, cea mai potrivită – dacă nu chiar absolut necesară – este starea de rugă(ciune). Ea cuprinde: mulțumire, laudă/adorare, cerere (implorare) – mărturisire. Ea este cea care schimbă viața omului; mai întâi pe noi înșine, iar apoi pe cei din jur: rude, vecini și prieteni. Rugăciunea poate schimba istoria, cursul vremii și al evenimentelor. Pentru că rugăciunea este în ea însăși o disciplină spirituală – ruga disciplinată. Trebuie să ne impunem – să punem deoparte timp pentru așa ceva. Dar trebuie accentuat că scopul rugăciunii nu este neapărat nevoia unui răspuns urgent la nevoile noastre cele mai stringente – ci o comuniune crescândă cu El. Cu alte cuvinte, rămânerea în El: „Rămâneți în Mine și Eu voi rămânea în voi. După cum mlădița nu aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce roadă, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15:4,5).
De aceea solitudinea, ca disciplină sau exercițiu spiritual presupune neapărat meditarea, ascultarea în tăcere: Taci înaintea Domnului!, cum zice psalmistul. „Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ” (Ps.46:10). Mai înseamnă a te bucura de Prezența Lui, încărcându-te de energie divină. Performanță pe care o vei reuși doar dacă te sustragi elementelor perturbatoare ale vieții, cele care te distrag (iar în final te distrug!) de la o concentrare maximă, necesară pentru a accentua latura spirituală a vieții. „Ca să auzi vocea lui Dumneze, trebuie ca în lăuntrul tău să se facă liniște”, afirma poetul George Coșbuc. „Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului” – Plângerile lui ieremia 3:26.
Întâlniri benefice în singurătate; retragerea temporară din societate
Mulți oameni mari – ai lui Dumnezeu au practicat solitudinea, s-au retras în singurătate spre „a-și încărca bateriile”… Unii L-au întâlnit pe Iehova Dumnezeu în aceste împrejurări, în timpul retragerii din societate. Iată-l pe Moise: „Moise a luat cortul lui și l-a întins la o depărtare oarecare de tabără (…) Domnul vorbea cu Moise față în față, cum vorbește un om cu prietenul lui. Apoi Moise se întorcea în tabără…” (Exod 33:7, 11). Ilie: „… la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Și acolo Ilie a intrat într-o peșteră și a rămas în ea peste noapte. Și cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: Ce faci tu aici, Ilie?” (1 Regi cap 19. Este demn de menționat faptul că Exod 33 și I Regi 19 sunt capitolele în care Iehova li se descoperă – prin teofanii – slujitorilor Săi, prorocii; acestea urmează în textul evocat de noi aici, pasaje care merită „vizitate”).
Dar ne întoarcem acum la prima carte a Bibliei, Genesa, la cap. 32, loc în care Iehova i se desoperă robului Său Iacov: „Iacov a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el până la revărsatul zorilor” (32:24 – 32). Este faimosul episod al întâlnirii lui Iacov, întemeietorul poporului evreu cu Îngerul – fiindcă se va dovedi că „omul” din acest verset era Îngerul Domnului, o christofanie. (În Biblia Cornilescu, pasajul este numit cu intertitlul Lupta lui Iacov: Israel.) Din această luptă aprigă, de natură spirituală, rezultă un om nou: numele lui Iacov („Înșelătorul”) este schimbat în Israel, Cel-care-luptă-cu-Dumnezeu; sau Prinț cu Dumnezeu. Iar mai jos se spune despre victoria spirituală a noului Israel: „ că ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor”, vers 28. Un amănunt important: când Iacov îi cere cobeligerantului numele, El îi răspunde, în replică: „Pentru ce îmi ceri Numele?” Iar la Judecători, episodul cu anunțarea nașterii lui Ghedeon, se adaugă „El este minunat”. Dacă ne ducem la Isaia 9:6 observăm ușor că acesta este chiar unul din Numele anunțatului, multașteptatului Mesia. Așadar, „Îngerul Domnului” nu este o apariție angelică oarecare, ci Chiar Fiul lui Dumnezeu într-o ipostază dinainte de Întrupare.
Dar este de folos să accentuăm faptul că Isus Christos Însuși S-a retras adesea, cu folos, în singurătate, practicând Solitudinea. Iată relatarea clară a evangheliilor: „Iar El se ducea în locuri pustii și Se ruga” – Luca 5:16; „Isus… a plecat de acolo într-o corabie, ca să Se ducă singur la o parte, într-un loc pustiu”; „După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte” (Matei 14: 13, 23); „După ce Și-a luat rămas bun de la norod, S-a dus în munte, ca să Se roage” – Marcu 6:46. Iar dacă Însuși Mântuitorul a simțit nevoia de izolare – retragere în singurătate, putem fi siguri că noi înșine nu ne putem concentra asupra lucrurilor cu adevărat importante, decât departe de lume, de oameni și locuri locuite. Retragerea în scopul rugăciunii s-a petrecut mai cu seamă noaptea târziu, sau dimineața devreme: „A doua zi dimineața, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu. Și se ruga acolo” – Marcu 1:35.
Dumnezeu Însuși ne examinează ființa în singurătate, începând din stadiul de făt, până la om matur – după cum dă socoteală Psalmul 139: „Doamne, Tu mă cercetezi de a proape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol și de departe îmi pătrunzi gândul”: v.1,2 ș.a.m.d. Dar psalmul ar trebui citat în întregime, în sprijinul ideii; noi ne limităm aici să menționăm verbele de mișcare: știi, cunoști, unde mă voi duce, dacă mă sui, dacă voi lua, dacă mă voi culca, dacă voi zice etc. Iar cititorul interesat este îndemnat să urmărească acțiunile pe text, recitind psalmul.
Fiecare om ar trebui să aibă un timp de părtășie/împărtășire cu Creatorul său, de aprofundare și adâncire în cunoaștere; să-I spui lui Dumnezeu gândurile tale cele mai ascunse, în speranța că El te va ajuta să crești în toate privințele. Cu toate astea, singurătatea nu este un loc în care să viețuiești – cum spunea cineva – ci doar arealul unei retrageri temporare. Nu ni se cere să devenim cu toții călugări, pustnici, asceți, dacă nu avem această vocație. Așadar, ce trebuie neapărat să reținem: Ne putem bucura de Prezența lui Dumnezeu doar când ne retragem în acel loc secret, colțișor al inimii, în care sufletul nostru să-L poată întâlni pe El, desfătându-se împreună în voie…
Lasă un răspuns