de Ion Dulugeac
Pentru Zaraza, vacanța la Paris trebuia să aibă ceva solemn, iar în acea seară de sâmbătă regăsise un aer demn între mesele rânduite în saloanele elegante de la L’Entrecote de Paris, dar și la cele întinse pe trotuar. Zaraza știa că sâmbătă seară centrul răspândea mai ușor unele evenimente decât seratele Societății de cultură și literatură de la Capșa, organizate de protectoarea sa, Martha Bibescu. Întâlnirile de la celebrul restaurant erau mai dificile decât serata de terminarea liceului.
De aceea, înainte de a pleca de la hotelul Le Crillon, se uitase lung în oglindă, potrivindu-și pentru a zecea oară cutele rochiei roz, cu fundă mare de catifea neagră pe spate, și, cu o ultimă vizionare pe care o aruncă din ușă, se privi întreagă în cadrul oglinzii din salon, schițând un surâs vag de melancolic, plin de orgoliu. Părea fericită alături de artistul vieții sale.
Lângă Vasile Cristian era mereu liniștită. Din depărtare, zări luminile Turnului Eiffel, apoi, apropiindu-se, prinse vag o frântură din cântecul orchestrei. Privind printre mese, gravă și preocupată, lăsându-se să alunece în discuțiile cavalerului său, Cristian, fata aruncă nonșalant o privire nedefinită tuturor celor care păreau că se îndreptau grăbiți către Sena.
Venea de acolo o adiere umedă, cu arome de apă și plante, un zgomot depărtat, în care se putea distinge, după imaginație, șuierul unei sirene de vapor ce naviga pe marele fluviu din Paris urnind foșnetul total nedeslușit al valurilor dar și vorbele pasagerilor de pe vas. Zaraza se hotărî pentru o ultimă impresie, astfel că închise ochii și îi șopti iubitului ei:
― E tare frumos aici…
― Așa este, Zaraza!
― Sunt cea mai fericită femeie din lume în preajma ta, să știi!
― Mă bucur că pot să te fac fericită, pentru că meriți, adăugă el.
― Dar mâine ce program avem, iubitul meu?
― Vom mergem să vizităm Muzeul Louvre, apoi vom lua masa cu trei prieteni la Fouquet’s, legendara braserie, care se află aici, mai jos, pe Champs-Élysées.
― Dar de ce spui că este legendară?
― Braseria este renumită pentru copertinele sale roșii din marele bulevard, care se întind apoi și la cele două terase, atât pe Champs-Elysées, cât și pe George al V-lea, fiind localul prefera al celebrului Pierre Cardin, creator de modă.
Privind pe terasa resturantului, Zaraza, încântată de locul unde se afla cu omul iubit, văzu cum, peste strada de pe care se vedeau apele Senei, peste Piața Rosevelt aflată în apropiere, treceau în zboruri joase mici stoluri de pescăruşi.
Dincolo de silueta luminată a Turnului Eiffel apăruseră câțiva nori rebeli, care creionau cerul. Din maşini moderne, frumos și strălucitor vopsite, parizienii soseau umplând restaurantele și terasele, așezându-se la mesele lor. Zaraza și iubitul său au servit în liniște desertul, apoi au plătit nota lui Sandu Silly, cu un ciubuc gras, cât jumatate din salariul său lunar. Bărbatul cu fălcile sale proeminente de godac, se aplecă serviabil, mulțumind.
― Draga mea, mai dorești ceva sau mergem la hotel?
― Eu nu mai vreau nimic, așa că plecăm, să nu ne prindă ploaia.
― Domnule Cristian, vă dăm birja restaurantului să mergeți la hotel, zise Sandu.
― Mulțumesc frumos, dacă se poate doresc să ne ducă, fiindcă suntem obosiți.
Noaptea aceea de sfârșit de septembrie era întunecoasă. Sena luneca liniștită, grea ca uleiul, și răspândea un miros proaspăt și umed. Zaraza se așeză la pieptul iubitului său, iar Cristian o sărută cu pasiune.
Apoi cei doi priviră din trăsură apele unduioase ale Senei, văzând cum se ridicau de pe luciul râului, cât vedeai cu ochii, umbrele întunecate de vaporașe sau mici bărci pescărești, care-și înfigeau catargele ascuțite în cerul luminat de razele lunii. Unele aveau felinare aprinse și colorau velele strânse, fiind fluturate de briza serii.
Luminile lor se oglindeau în apa ce părea semănată cu pete galbene-aurii, care tremurau frumos pe catifeaua moale a valurilor verzui, iar luciul acestora se reflecta în ochii trecătorilor. Zaraza se întoarse să privească în urma trăsurii malurile fluviului către Pont Alexandre III, unde se vedea și clădirea impozantă de la Grand Palais, dar și cheiurile pustii ale Senei, ce luneca leneșă în noapte.
― Cât de frumos este locul ăsta, dragul meu!
― Sunt bucuros că-ți place și fericit pentru această seară minunată, zise Cristian.
Prin bezna adusă de noaptea de toamnă care întuneca zarea, bărbatul a zărit, prin sticla geamurilor de la hotel, de curând spălate, lumina unui fulger puternic și apoi auzi un bubuit pe măsură.
Alături de Zaraza, în patul mare cu așternuturi mătăsoase, Cristian avea senzația că trupul său era vlăguit și sfârșit de bucurie. Trupul iubitei se mișca leneș, fără încordare, cu molcomă întindere, ca de animal tânăr pe care somnul îl ajunsese din urmă și îl învinsese. Tânăra simțea că îl avea pe bărbatul la care visase, puternic și blând, ce stătea între brațele ei leneșe, în timp ce el îi mângâia coapsele împănate. Apoi el cu delicatețe își aplecă fruntea pe pântecele ei supt și, urcând ușor, o sărută peste sânii care stăteau ca perele la copt.
― Cum te simți după prima zi la Paris?
― Dragul meu, alături de tine mă simt ca-n paradis, oriunde aș fi. Dar la Paris este minunat, iar această zi a fost ca-n povești, mărturisi femeia sărutând-ul.
Zaraza continuă să se foiască în apartamentul mare și spațios, întrebându-se ce surprize îi mai pregătise „iubitul” său. Pentru ea, asta era viaţa pe care o iubea atât de mult, după ce Vasile Cristian îi oferise marea șansa de a vedea Franța și a petrece o săptămână la Paris.
― La 20,30 ne așteaptă domnul Ambasador Pavel Platona, iubirea mea.
― Cu ce mergem, la Ambasadă?
― La 19,45 vine mașina ambasadei să ne preia din fața hotelului, o liniști Cristian.
La ora comunicată de Ambasadorul Platona, mașina opri în fața ușii impozante de la Hotel de Crillon, iar cei doi au urcat rapid. În stradă, aerul rece al nopții îi trezi pe amândoi. Trecând prin Place de la Concorde, au virat la dreapta, pe Bulevardul Champs-Elysées, și femeii i se păru curios, oarecum ireal, că nu se observă nimic din urmele războiului de curând încheiat… Totul era neschimbat, așa cum văzuse în fotografii. Abia pe Bulevard, când dădu de lumină, simți că ceva se schimbase. Sunetele străzii veneau până la ea învăluite, filtrate prin luminile scăzute, ca o ceață. Erau senzații pe care nu le recunoștea. Dacă n-ar fi fost brațul sigur al lui Cristian, s-ar fi crezut într-un vis. Toate trăirile sale luaseră altă dimensiune și o altă înfățișare.
― Bine ați venit în locația noastră, rosti protocolar Ambasadorul Platona, zâmbitor.
― Domnule Ambasador, rămân dator pentru atenția dumneavoastră.
― Suntem onorați de prezența unui artist de talie mondială, domnule Cristian Vasile.
― Sunt bucuros să vă reîntâlnesc, domnule Platona.
― Peste câteva minute o să ne vedem și cu Prințesa Martha Bibescu.
― Nu știam să am onoarea de o revedea pe Excelența sa, aici la Paris!
― Doamna Martha a fost nominalizată de Academia Franceză să primească al doilea premiu pentru un roman al său, deși în 1912 a primit primul pentru Cele opt paradisuri și pentru contribuția sa la scurtarea războiului, prin închirierea Castelului din Mogoșoaia Legației Elveției.
― Peste o lună, sunt invitat să cânt la o petrecere diplomatică, la Mogoșoaia, așa că vă invit și pe domnia voastră, spuse diseurul, zâmbind.
Ambasadorul Pavel Platona era un bărbat de 50 de ani, dar părea mai trecut. Era un tip înalt, ușor plinuț, cu părul închis la culoare, având şi multe fire albe, cu o privire aprigă în ochii săi căprui. Se arăta adesea tăcut şi reţinut, vorbea încet, gânditor, privea în jur plin de luare-aminte. Între sprâncene, deasupra rădăcinii nasului, i se adâncise o cută subţire ce îi dădea un aer trist, iar pe gât avea câteva aluniţe. Singurătatea îi sporise imaginația, iar huzurul şi belşugul bucatelor grase îi dădeau vise grele, dureri de cap şi-i trezeau simţurile, care deseori deveneau pofte…
Grupul celor trei fu surprins de apariția prințesei Martha Bibescu.
― Bună ziua, domnule Ambasador, rosti scriitoarea cu sânge albastru.
― Sărut mâinile, Excelența Voastră, mă bucur să vă revăd, zise Platona.
― Uite pe cine am plăcerea să revăd aici, în orașul de pe Sena, pe frumoasa Zaraza și pe marele nostru cântăreț, regele tangoului, Cristian Vasile!
― Sunt onorat să vă revăd, Prințesa noastră! o gratulă cântărețul, îmbrățișat de soția Prințului Bibescu. Apoi, aceasta a îmbrățișat-o pe frumoasa Zaraza, dar și pe Ambasadorul Platona, uluit de faptul că cei trei se cunosc.
― Domnule Platona, cine vine de la Ambasada Elveței?
― Cred că vine consilierul personal al Ambasadorului, doctorul Adrian Coman.
― Este bun prieten cu Ion Dulgheru, nepotul lui Ion Grosu, care este profesor de schi, și au fost colegi la alpinism. Adeseori în studenție, cei doi se întreceau în ture prin Carpați, mărturisi veselă Zaraza.
― Ce mică e lumea, domnule! Nici prin minte nu-mi trecea, se minună Ambasadorul.
― Domnule Cristian, în astă seară facem o masă cu Academia Franceză, am invitat taraful lui Fănică Luca, din Bruxelles, nu cânți și dumneata câteva melodii? zise Platona.
― Excelența Voastră, pentru Prințesa care a dedicat lucruri mărețe României și care mi-a crescut și educat iubita, cânt oriunde și cu oricine, rosti ușor emoționat Cristian Vasile.
― Minunat, vom avea un regal cu muzică de mare calitate, mai ales că vin și Ambasadorii din Spania, Italia, Portugalia și Argentina, dragul meu Cristian.
― Se pare că pentru Cristian o să fie seara în care va fi declarat regele tango-ului.
― Cred că este mult, Excelență, rosti modest diseurul român, către Martha Bibescu.
Stând aproape de o masă lungă de stejar, între aceste figuri noi, Zaraza fu învăluită de parfumul iubitului ei.
― Dragă Cristian, hai în salonul mare să beți ceva.
― Să știți că nu vreau nimic, doar vorbele dumneavoastră care mă inspiră.
― Mereu elegant, cum vă știu. Prima dată v-am întâlnit la nunta unui prieten de la Mogoșoaia, la domnul Grosu, prietenul prințesei.
― Nu am să uit niciodată că atunci am luat cel mai gras bacșis din viața mea de artist, mărturisi râzând brăileanul.
― Azi îl veți cunoaște pe Fănică Luca, de la Bruxelles. Artiștii care-l acompaniază sunt aduși de prietenii doamnei Martha din Belgia, Luciana Păunescu și Dan Vilt și sunt conduși de o femeie minunată, frumoasa Lizica Ioanovici.
― Domnule Ambasador, sunteți uimitor!
― Dragul meu, așa trebuie să fie un Ambasador, un emisar al țării sale, care să aducă beneficii, legături, afaceri și bună voie celor pe care îi reprezintă, rosti Zaraza, zâmbitoare.
― Vedeți, domnule Cristian, fata dumitale aproape că a citit fișa postului meu! Cei trei au izbucnit într-un hohot de râs.
― Ce veselie aici… la Ambasadă! rosti Marha Bibescu
― Excelența Voastră, frumoasa Zaraza Elena Popeangă destinde atmosfera, cu vorbe de duh, rosti Platona, care se întoase și-i sărută elegant mâna.
― Domnule Ambasador Platona, prietena mea Luciana Păunescu vine cu trupa lui Damian Luca, dar și cu Ambasadorul din Belgia, domnul Mircea Perpelea, un reputat scriitor.
― Minunat, doamnă, minunat. Vor face concurență marilor scene din Paris!
― Sper să ne cânte și maestrul Cristian Vasile câteva melodii, nu-i așa? întrebă prințesa.
― Doamna Martha, vă sunt obligat, întrucât la moșia dumneavoastră de la Mogoșoaia, am cunoscut-o pe iubita mea… Zaraza
― Sunt bucuros să aud asta! rosti Platona, de lângă Cristian.
― Dacă îmi permiteți, voi începe cu melodia: Cărăruie, cărăruie, care duci la Bucureşti… și voi încheia cu melodia dedicată iubitei mele, tangoul Zaraza, deoarece vreau să în…cânt Parisul în seara asta! spuse tandru tânărul, care luă elegant mâna iubitei și o sărută.
Zaraza mereu căuta o îmbrățișare în care să nu rămână nimic altceva decât fericirea carnală. Dar i se părea că marele miracol pe care îl trăia în acele zile la Paris, singura descoperire pe care o făcuse, era că oamenii pot avea o frumusețe de animal, că se pot căuta cu o pasiune de fiară, dar pot avea și sentimente profunde. La Paris, simțindu-se iubită de marele cântăreț, își aminti cum îl acceptase, hotărând să rămână pe viață… numai a lui.
― Doamna Martha Bibescu, am o curiozitate, dacă se poate. Ați mai fost premiată pentru cartea asta, când eu aveam doar 5 ani? întrebă artistul.
― Așa este, dragă Cristian, prin anul 1905, George Valentin Bibescu a plecat într-o expediţie spre Persia, eu l-am însoţit din dorința de a vedea și alte lumi și am scris această carte.
― Ați fost iubită de soartă, Excelența Voastră! adăugă artistul.
― Se poate spune și așa. Fiind inspirată de călătorie, am scris volumul Cele opt paradisuri, pentru care, la doar 22 de ani, am fost premiată de Academia Franceză.
― Când am auzit vestea eram la Sydney. Mi-a părut rău că nu sunt și eu prezent.
― Știu că acel premiul a deschis calea mea către lumea artei, atunci i-am cunoscut pe celebrii Marcel Proust, Maxim Gorki, Reiner Maria Rilke, Paul Claudel, Jean Cocteau.
― Vorba maximei lui La Rochefoucauld: – Valorile nu mor niciodată! rosti diseurul.
― Prințesă, soarta a fost cea care v-a plasat la locul potrivit, rosti Ambasadorul Mircea Perpelea, un oltean de talie medie, cu obraji proeminenți și ochi iscoditori.
― Bine ați venit, domnule Ambasador, dar unde sunt artiștii?
― Sunt cu Luciana și Dan Vilt. Vin și ei imediat, nu vă temeți! le spuse Perpelea, cel care fusese Ambasador și în Albania, pe vremea când vărul său, Platona, lucra la antipozi, în Australia.
― Domnule Mircea, noi ne-am văzut și la Tirana, la un Congres al Armânilor, așa-i?
― Adevărat, doamnă Martha Bibescu, cu vreo șase ani în urmă.
Zaraza privi pe fereastră, văzând cum ușor se lăsase noaptea. Era o seară întunecată, cu norii mișcați de vânt, ce lunecau ușor, înșirați pe cer, trecând pe după silueta impozantă a Turnului Eiffel. Sena era albăstruie și linișită, curgând unduioasă, răspândind un miros umed de brădiș.
― Acum vă rog să poftiți în Salonul Spaniol, să servim masa, după care artiștii ne vor încânta cu muzica lor divină, zise Ambasadorul Platona.
― Domnule, să vă țină Dumnezeu obiceiul. Să știți că am adus și noi Boudine Blanc, un cârnat belgian, precum și vestitele Gaufre dar și ciocolată belgiană, zise Perpelea privind către Dan Vilt, care era un bun și vestit meseriaș în turism.
― Mulțumim pentru amabilitate, domnule Perpelea. Cred că ne vom îngrășa la Paris, glumi Prințesa Martha Bibescu.
Pe scările Ambasadei își făcu apariția un bărbat înalt și foarte elegant, ce vorbea stricat limba română. De cum l-a văzut, Martha Bibescu a mers și l-a îmbățișat, apoi l-a prezentat tuturor din jurul său, mai ales ambasadorilor Platona și Perpelea, apoi lui Vilt și Lucianei, dar și Zarazei și lui Cristian Vasile, rostind:
― Vă prezint un bun prieten de la Frankfurt pe Maine, Harry Grossmann, fiul profesoarei mele de rusă de la Liceul de Fete de pe Icoanei, doamna Klara Moskal.
― Sunt încântat să vă cunosc, așa că veți sta la masa Prințesei Bibescu, rosti Platona.
― Domnu’ Ciutacu, adu Kir Royal, Ricard, Cinzano, șampanie Moet Chandon.
― Gata, șefule! zise cel care fusese recomandat lui Platona de către Ion Dulgheru de la Mogoșoaia, administratorul moșiei și Castelului Prințesei Bibescu.
Masa era organizată la subsolul ambasadei, unde era o sală de conferințe, prin ferestrele căreia se vedea curgând Sena, la picioarele impetuosului Turn Eiffel. Spre fereastră era așezată o scenă unde stăteau instrumentele formației. În colțul acestui perimetru sta așezat un frumos țambal vechi, dar strălucitor, uns cu un ulei special, ce reflecta lumina becurilor din cameră, răsfirând steluțe pe draperiile de catifea.
La mesele din fața scenei, au fost instalați Cristian și Zaraza, alături de Prințesa Martha Bibescu, Dan Vilt și Luciana Păunescu. Puțin spre dreapta, era ambasadorul Mircea Perpelea cu suita sa de belgieni, alături de un scriitor venit de la Râmnicu Vâlcea, ținutul său de baștină. Tipul era un excelent ziarist, repectat în toată România, pe care toți îl numeau Nenea, deși bărbatul simpatic purta numele de Ioan Barbu.
Masa următoare era a domnului Pavel Platona, care stătea cu soția și fiica, alături de primul consul și atașatul cultural al Ambasadei, așezat lângă general Ghenoiu cu soția sa, Seful Serviciul de Pașapoarte din București dar și fotbalistul Florin Cheran cu soția sa, o mare poetă. Urma masa Ambasadorului Perpelea, unde stătea Fănică Luca, membrii formației și invitații belgieni, masa angajaților Ambasadei României din Paris, apoi la alte mese se aflau invitați membrii marcanți ai Ministerului de Externe Francez.
Prietenii Prințesei Bibescu, Marcel Proust, Reiner Maria Rilke, Paul Claudel, Jean Cocteau, fiecare însoțiți de soții sau prietene, aveau o masă în dreapta scenei. În fine, la o masă retrasă stătea Constantin Brâncuși cu cinci prieteni, între care și Geo Bogza, care în acea seară spusese că „Brâncuşi s-a născut la Hobiţa şi nu va muri niciodată”.
― Dragii mei prieteni, diplomați, academicieni, artiști și oameni de litere, vă doresc o seară minunată, cu bucate românești, băutură franțuzească și muzică internațională, rosti grav și deschise serata, ambasadorul Platona.
― Mulțumim de invitație, Excelența Voastră! răspunse Brâncuși, baritonal.
― Suntem onorați să fim într-o companie atât de selectă a intelectualității românești din Franța, mulți fiind prieteni de nădejde ai țării noastre, dar și mesagerii artei românești în lume, spuse Marcel Proust către asistență.
― Acum, vă rog să serviți un antreu franțuzesc cu foie gras, după care urmează vestitele sarmale și un vin românesc, apoi desert belgian, adus de colegul Mircea Perpelea.
― Mulțumim pentru bucatele oferite, dar mai ales pentru seara muzicală ce urmează, încheie Prințesa Martha Bibescu, ridicând paharul de Kir Royal și salutând pe cei din sală.
Mulțimea a început să guste din platourile aduse de șase ospătari îmbrăcați în frac, aduși de la un restaurant din apropiere, iar musafirii radiau de fericire.
― Ei, acum să mâncăm ceva și pe urmă să stăm de vorbă cum trebuie. Deci, dragă Grossmann, rămâi aici, că eu mă reped să vorbesc cu cineva! zise Martha.
― Așa am să fac, voi mânca ceva și, evident… vă aștept.
Neamțul era ușor stânjenit, dorind ca prietena lui să revină cât de repede. Zgomotele din salonul ambasadei se contopiră apoi, ca într-o sonoră magie.
Harry se surprinse cu mâna în aer și nu știu ce să facă. Căută un gest convenabil, care să sfârșească mișcarea începută și, pentru că nu găsi, își retrase brațul repede. Neamțul se temea de cei din jurul său. Voia să fie singur, dar nu se putea.
Se întoarse în scaunul lui, încet, lăsându-se pe coapsa dreaptă, bucuros să-și simtă greutatea, apoi privi frumos la cei din apropiere și dădu din cap, ca formă de salut.
Bietul Grossmann, nu cunoștea pe nimeni, simțind că-i pătrunde în tot corpul ceva care-l stânjenea și îl apăsa. Neamțul simțea că amețește și i se împăienjeneau ochii, pe care și-i repezea în stânga și-n dreapta cu ușoară teamă și curiozitate, prin salonul impozant.
― Cred că nu te-ai plictisit, dragă Harry! Am să-ți prezint în seara asta pe o apropiată, pe care trebuie să o pui în legătură cu doamna profesor Klara Moskal.
― De aceea sunt aici, Excelența Voastră!
Formația lui Damian Luca cânta de zor melodii dragi românilor din sală, dar pe care le adorau și străinii, pentru muzicalitatea lor. Un virtuose de la flûte de pan, adică un virtuos al naiului, făcea ca reuniunea organizată de Ambasadorul Platona să fie grandioasă. Din senin, au răsunat acordurile melodiilor: Sârba lui Damian Luca, Astă iarnă era iarnă, Cântec lăutăresc, Dragoste de țigan, Nunta… mare horă, Cântec de dor, Cine a pus cârciuma-n drum, Munte, munte, brad frumos, și altele.
Sala răsuna de aplauzele și strigătele de apreciere ale celor ce băteau din palme cu zâmbetul pe buze și sufletele pline de încântare.
Dan Vilt continuă să bea, scăpat din ochi de Luciana, cea care îi era soție, și se îmbătă în așa hal, încât totul începu a se clătina în valuri unduioase pe dinaintea ochilor săi. Era tare neplăcut pentru minunata lui soție, o femeie respectată și iubită de toți prietenii sau cunoscuții săi. Bietul belgian, cu rădăcini de evreu și român, născut la București, dorea să spună ceva, dar plescăia din buze și mârâia ceva nedeslușit.
Profesorul Petre Burcă, ce venise mai târziu, invitat de Cristian la recepția Ambasadei, stătea alături de bărbatul Lucianei și îl privea țintă, răsucindu-și mustața și zâmbind înțelegător. Dar din senin zâmbetul i se întunecă, de parcă își amintea de ceva neplăcut.
― Luciana, draga mea, hai să plecăm, zise Dan Vilt, ridicându-se.
Bărbatul încercă să se scoale, dar nu putu și, înjurând pe sub mustață, râse prostește de neputința sa, cum adesea fac bețivii.
― Ești beat criță, domnule Vilt! rosti femeia de lângă el, încercând să-l sprijine.
Luciana mulțumi celor doi muzicieni care-l sprijineau pe bărbat să urce în mașina ambasadorului Platona, cerând să-i ducă la Hotel Ritz, în apropierea Arcului de Triumf, în vreme ce bărbatul ei râdea privind-o cu ochi tulburi, îngânând crâmpeie de vorbe ce nu spuneau nimic.
― Mereu sari calul, dragul meu, mereu te faci de toată ocara! zise ea, supărată.
Dan se uita la ea, părând dus pe gânduri. Vedea în fața sa un om a cărui viață o prinsese în ghearele sale de fiară sălbatică, ce nu renunță la pradă. Femeia se simțea în stare să-l rupă în bucăți, dar îl iubea așa de mult, că tot încerca să salveze afacerea în care cei doi erau implicați, în capitala Belgiei. Ea se simțea stăpâna lui și gândea că bărbatul, micuț și firav, deși era un bun om de afaceri, n-a putut niciodată să se abțină din a goli ultimul pahar pe care soarta i-l oferise.
Ascultând muzica formației, un simțământ cald de dărnicie îi cuprindea sufletul lui Cristian, care o vedea fericită pe iubita lui, Zaraza. Frumoasa curtezană strălucea între femeile din salon, mai toți bărbații aducându-i aprecieri.
Niciodată nu crezuse că lipsa unui om poate fi mai reală și mai vastă decât prezența lui, se gândea Vasile Cristian. La un moment dat, Fănică Luca îl anunță că este invitat pe scenă pentru a cânta.
Luca era cunoscut ca un făuritor de istorie, întemeietor de școală muzicală, redefinind rolul de lider al naiului, alături de vioară, în taraful tradițional și primise suprema recunoaștere a meritelor sale în cele mai importante centre culturale ale lumii, de atunci și de acum, fiind adulat de publicul și de critica din Paris, Londra sau New York.
– Am gustat din gloria artistică și din cea mai frumoasă viață, declara la un moment dat artistul care, altminteri, a avut parte de o existență plină de dramatice întorsături, până la consacrare.
― Salut pe invitații Prințesei Martha Bibescu, ambasadoarea culturală a României în Europa, un om cu suflet frumos și bun, care a făcut lucruri mărețe în viața sa. Pentru Excelența Sa voi începe seria mea de cântări cu melodia: Cărăruie, cărăruie, care duci la Bucureşti… din dorința ca această mare doamnă a societății românești să nu uite niciodată drumul spre casă.
Sala a explodat în ropote frenetice de aplauze, unde cei mai înfocați erau străinii, care fluierau și țipau din fundul rărunchilor, ca răspuns la discursul muzicianului român.
Muzica sa pornea din inimă și ardea ca o flacără, fiind atât de strălucitoare cum era soarele vara, ba poate chiar mai vie.
Întreaga audiență amuți, fețele fiind luminate de plăcere și mare admirație pentru vocea sa caldă și vibrantă. Zaraza se simțea cea mai fericită femeie de pe pământ.
Vocea artistului, începuse o melodie, scrisă de Ionel Fernic, în care părea că sunetele acesteia se afundau în întunericul nopții. Cu glasul său catifelat, a cântat melodiile compuse de Ionel Fernic special pentru el, începând cu: În ochii tăi fermecători, apoi cu melodia Pe boltă, când apare Luna, iar Aprinde o țigare, a creat o atmosferă incendiară în sala unde băuturile ridicase euforia generală, iar toți invitații se simțeau minunat.
― Ce glas are băiatul ăsta, zise soția Ambasadorului Platona.
― Draga mea, este cel mai iubit dintre artiștii Bucureștiului, fiind iubitul protejatei Prințesei Bibescu, cea cu rochie verde, ce stă de vorbă cu neamțul venit de curând.
― Lumea vorbește că ar fi o tânără spioancă din suita lui Mata Hari… de România, se amestecă Brâncuși în discuție.
― Dar cine este Mata Hari de România, domnule Brâncuși! se miră doamna Platona.
― Cum, doamna nu știe că Martha Bibescu este în serviciile englezilor?
― Voi spuneți că Prințesa este spioană? se minună soția ambasadorului.
― Vă rog, schimbați subiectul, că poate ne aude cineva și ne umplem de necaz, din nimic! le sugeră Perpelea, pe ton amenințător.
― Ce voce are tânărul ăsta, cred că tenor trebuia să se facă, rosti cineva de la o masă.
― Pentru asta a fost pregătit, dragă doamnă, dar după trei ani s-a lăsat, se auzi răspunsul, de la o masă alăturată.
― Domnul este profesorul care l-a format ca artist pe Cristian, le spuse Prințesa trecând pe lângă ei către Zaraza, pe care dorea să o prezinte lui Grossmann.
― Mulți compozitori au creat melodii pentru glasul ăsta catifelat, le mărturisi profesorul Petre Burcă. Apoi le spuse că, în ultima vreme, compozitorul Ion Vasilescu i-a recunoscut calitățile, pe bună dreptate, după care i-a încredințat mai multe melodii cu mare succes de public, printre care și melodia: Cel din urmă tango.
― Domnule Grossmann, doamna este Zaraza, pe care doresc să fie eleva de limbă rusă a mamei dumneavoastră, așa că stabiliți cum țineți legătura, le spuse Martha Bibescu celor doi.
― Dragă doamnă, cred că cel mai bun mod de a ține legătura este scrisoarea la o cutie poștală, unde credeți că vă convine mai bine.
― Am o căsuță poștală la Oficiul 12, pe Bulevardul Duca, unde locuiesc, domnule.
― Este foarte bine, doamna Zaraza Elena Popeangă. Voi comunica mamei căsuța poștală și veți ține legătura. Așa este mai eficient, rosti neamțul, oficial și rece.
― Mulțumesc, așa vom face, vă doresc audiție plăcută, acum iubitul meu cântă o melodie scrisă de Ion Pribeagu pentru mine, vă rog să ascultați, îi zise femeia.
― Am să fiu ochi și urechi, frumoasă doamnă! o gratulă neamțul, sorbind din șampanie.
― Domnilor ambasadori, scriitori, artiști și diplomați, iubiți ascultători, în seara asta voi interpreta, în încheiere, melodia Zaraza, pentru a elogia una dintre frumusețile Bucureștiului, aflată în sală, aceasta fiind iubita mea, doamna Zaraza Popeangă.
După un alt val de aplauze, unii dintre meseni se simțiră cuprinși de o minunată bucurie și un anume fel de exaltare, când vedeau atâta tinerețe și optimism, atâta frumusețe și elan, înălțate atât de frumos în minunatele versuri, cântate cu patos. Cu o delicatețe specială, cum numai el o etala pe scenă, se porni a cânta, după acordurile orchestrei. Minunat răsuna melodia care-l făcuse celebru, în Europa și în lumea întreagă, pe frumosul interpret brăilean, Cristian Vasile.
Când apari, senorita, în parc pe-nserat,
Curg în juru-ți petale de crin.
Ai în ochi patimi dulci și luciri de păcat
Și ai trupul de șarpe felin.
Gura ta-i un poem de nebune dorinți,
Sânii tăi un tezaur sublim.
Ești un demon din vis, care tulburi și minți,
Dar ai zâmbetul de heruvim.
Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,
Cine te-a iubit?
Câți au plâns, nebuni pentru tine,
Și câți au murit?
Vreau să-mi dai gura-ți dulce, Zaraza,
Să mă-mbete mereu.
De a ta sărutare, Zaraza,
Vreau să mor și eu!
Marele Cristian Vasile, vedeta de necontestat a muzicii ușoare la acea vreme, strălucea în lumina reflectoarelor, aplaudat, bisat, aclamat. Fiind atât de admirat, era nevoit să facă publică, la acel eveniment, legătura sa cu Zaraza.
Frumoasa fată stătea fericită la masa Marthei Bibescu.
În acel moment, sosi pentru scurt timp Charles de Gaulle, președintele guvernului provizoriu, care, cu două săptămâni înainte de acea dată, pe 25 august, eliberând Parisul, și-a stabilit noul sediu în cadrul Ministerului de Război de pe strada Saint-Dominique, aproape de sediul Ambasadei României. Venise să o salute pe Prințesa Martha Bibescu și pe Ambasadorul Pavel Platona, servind câte o cupă de șampanie și mulțumindu-le pentru sprijinul internațional.
După ce amicul Marthei Bibescu a plecat cu suita sa din salonul spațios, toate femeile de la recepția Ambasadei și chiar mulți dintre bărbați erau intrigați și invidioși pe succesul Prințesei din România. Marcați, adversarii săi se hrăneau doar cu amintirea unui concert minunat, eclipsat acum de personalitatea Marthei.
Deși George Sbârcea și Petre Burcă îi făcuseră recomandarea de a sta liniștit alături de Zaraza, cei doi vedeau cum majoritatea femeilor, cu ochii umeziți, îl ascultau, terminate de admirația care i-o purtau frumosului interpret român.
Lăsând microfonul în suportul de pe scena salonului, Cristian, idolul cu voce seducătoare a făcut semn către doi ospătari, care au adus trei frapiere, cu câte patru sticle de șampanie Moet Chandon și Don Perrignon, ducându-le la masa prințesei Martha Bibescu. De cum ajunseră, el făcu o reverență către femeia ce stătea alături de iubita sa, salută pe cei de la masă și rosti către Zaraza:
― Șampania este pentru muza mea, frumoasa Zaraza! apoi se aplecă cu o reverență, din nou, și fugi pe scenă unde începu o altă melodie celebră: Femeia, eterna poveste!
Boarea emanată dinspre fluviul Sena, ce-şi unduia leneş apele pline de mister, în vecinătatea clădirii ambasadei, unde, vreme de un ceas şi ceva, invitații din salon au mâncat și băut copios, au discutând mult despre muzică, literatură dar și afaceri. Luna plină, ridicată pe bolta cerească, arunca asupra lor o lumină aurie, care, făcea din acea sală, un loc minunat de agreabil.
― Mulțumim pentru spectacolul oferit, domnilor Fănică Luca și Cristian Vasile, spuse Prințesa Martha Bibescu, stând alături de Ambasadorul Platona.
― Suntem onorați să fim alături de dumneavoastră, Excelența Voastră! adăugă Cristian.
― Pentru mine și domnul Perpelea a fost mare onoare să fim invitați, rosti Fănică Luca uitându-se după prietenii săi, Luciana și Dan Vilt, pe care nu-i zărea în public.
Marele naist privea curios în sala aceea adâncă, în care nu izbutea să recunoască nicio figură, iar strigătele și aplauzele ce veneau de acolo erau copleșitoare. Luminile rampei, costumul său alb, culisele din jur, pe unde se vedeau umblând diverși oameni ocupați, pianul negru de care se rezemase domnul Ambasador Platona, aplecat o clipă asupra urechii Prințesei Martha Bibescu, părea o imagine de film. Nu avea să uite mult timp nimic din acea vâltoare de imagini, care se ridicau de pretutindeni amețitoare, bucurându-l.
― Văd că iubitul dumneavoastră, dragă doamnă Zaraza, are mare succes la public.
― Așa este, domnule Grossmann, doar pentru că are suflet curat, cântă din inimă și este sincer, mărturisi femeia, căreia i se umeziseră ochii de bucurie.
― Observ că sunteți o femeie destul de instruită, reținută și intuitivă, așa că mamei o să-i placă persoana dumneavoastră! adăugă neamțul cu origini ruso-evreiești.
― Mulțumesc de aprecieri, domnule. Cu siguranță, o să mă înțeleg cu doamna Moskal, mama dumneavoastă, deoarece nu doresc să o dezamăgesc pe Prințesa Bibescu, protectoarea mea.
― Doamna Martha Bibescu are referințe solide din Germania, de la Casa Regală, fiind de o bună bucată de timp prietenă cu Kronprințul nostru, Prinţul Wilhelm! rosti Harry.
― Domnule, cu tot respectul, doamna Martha este iubită de toate națiunile, are prieteni în Anglia, Rusia, Spania și, ați văzut mai devreme, și-n Franța, vizita scurtă a generalului de Gaulle, proaspăt instalat Președinte, fiind o dovadă de prietenie.
― Dragă doamnă, sunteți încântătoare, adăugă neamțul.
― Mulțumesc, domnule, sper să nu o fac de râs niciodată de protectoarea mea.
― Dragă Harry, dar ce discuți tu aici cu fata mea? rosti în glumă Martha.
― Cred că spionul ăsta ruso-germano-franco-român uneltește ceva! zise Platona.
― Domnule Ambasador, știți că sunteți un apropiat al mamei și ne-ați ajutat la începuturile războiului cu protecția dumneavoastră, fără de care nu știu dacă rezistam, așa că ați fi primul care ar ști intențiile mele secrete, adăugă râzând tânărul.
― Se vede stilul doamnei Moskal în educația ta, Harry, așa ne forma și pe noi la lecțiile sale, deseori fiind cu gura pe mine, eu, care eram cea mai rebelă, mărturisi Prințesa.
― Să știți, Alteța Voastră, că mama vă prețuiește foarte mult, de aceea m-a trimis azi, la Paris, să vă spun că trebuie să prelungiți contractul de închiriere pentru clădirea din Palatul Mogoșoaia, cu Elveția, cel puțin un an, așa veți fi protejată, atât de americani, cât și de englezi.
― Mulțumesc mult doamnei profesor, pe care o aștept cu drag la Mogoșoaia.
― Sigur o să vină. De două săptămâni s-a instalat într-o casă pe Kiseleff.
― Minunat, o aștept la recepția pe care o dau cu ambasadorii, în curând, la Mogoșoaia.
― Știe deja de recepție, are invitație și vine cu atașatul cultural la eveniment, zise Harry, ce rânjea mânzește, privind cu interes la Zaraza, care-l ignora.
― Referitor la contractul cu Elveția, să știi că am închiriat, cu trei luni înainte de bombardamentele anglo-americane din aprilie 1944, Legației elvețiene de la București, spațiul din Castelul Mogoșoaia, rosti la urechea neamțului Prințesa Martha Bibescu.
― Bine ați procedat. Să știți că serviciile externe sunt mulțumite de știrile furnizate, deși mama spunea că nemților le-ați dat numai resturi, pentru care totuși, vă apreciază!
― Nu puteam să le dau lor lucruri importante, câtă vreme am avut un prieten englez, iar amicul meu, ce a trecut mai devreme să mă salute, trăia în exil la Londra, unde tot eu i-am aranjat, prin Churchill, o ședere agreabilă, zise femeia.
― Știam de la mama lucrurile astea, Excelență.
― Cum a fost spectacolul oferit celor de la Academia Franceză, Excelența Voastră?
― Dragul meu Cristian, a fost minunat, iar oficialii francezi au fost uluiți de frumusețea muzicii românești, spunând că se aseamănă mult cu cea franțuzească, îi spuse Martha.
― Prințesă, francezii ăștia mereu au fost curve cu două fețe, așa că fiți atentă.
― Dragă Harry, cred că te-ai germanizat prea mult, nu-ți uita nicicând originea!
― Pe linie maternă sunt evreu rus, iar pe linie paternă sunt roman și nu voi uita niciodată ce a făcut nebunul ăsta de Hitler, în lumea întreagă. Dar nu mai apucă un an și o să fie vai de capul său, rosti băiatul Klarei, cu năduf în glas.
― Știu, dragul meu, știu bine, dar nici ăștia pentru care lucrează mama ta nu sunt ușă de biserică, adăugă scriitoarea de la Mogoșoaia. Pe atunci, nici nu bănuia că o să rămână fără castel, care avea mai târziu să slujească literaturii și scriitorilor români.
Martha Bibescu îi întinse doctorului o mână moale și surâse. El o păstră în mâna lui și își mângâie cu destulă neglijență ceasornicul, numărând bătăile pulsului. Nu era dispus să ia în serios vorbele sale, dar deveni atent, când îi văzu chipul ferm și jovial. Era o femeie cu înfățișare de copil, ce avea totuși, în liniile feței sale încă frumoase, o ciudată trăsătură de asimetrie și destindere.
Avea femeia asta luptătoare o mișcare regulată a respirației, sugerată cu voluptate de balansarea abia simțită a sânilor, care atrăgeau multe priviri. Harry, privind către ea, părea vrăjit.
― Pot să vă ajut cu ceva, Prințesă? rosti Zaraza, care se apropie de cei doi.
― Să-l prezinți pe domnul Grossmann invitaților noștri din Belgia, draga mea.
Fata zâmbi amabil, având în obraji o culoare ușor roșiatică, ce părea mai închisă aproape de ochi, rotunjită acolo, în jurul pleoapelor sale negre și mari. Zaraza a făcut oficiul de a prezenta tuturor celor din Belgia, inclusiv Ambasadorului Mircea Perpelea, pe Grossmann, apoi, văzând că vine iubitul său, se lumină la față și merse în calea lui să-l îmbrățișeze.
― Dragul meu, domnul Grossmann este fiul doamnei Klara, prietena Prințesei, care o să mă învețe germană și rusă la București.
― Minunat, cred că am cântat pentru mama dumneavoastră la Capșa, acum doi ani, când a venit doamna Martha cu Prințul Bibescu și pictorul Camil Ressu.
Privind către protejata prințesei, pregătită să devină agentul mamei sale, neamțul cu origini ruso-evreiești se gândi la efortul depus de Martha Bibescu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Știa bine că mama sa propusese Prințesei să găzduiască ambasada Elveției în România, iar palatul, după retragerea trupelor române de pe Frontul de est, știa că o să devină un loc de întâlnire pentru diplomații aliați. În aceste împrejurări, nu a lipsit angajamentul civic și politic al Marthei Bibescu împotriva pericolului reprezentat de Rusia stalinistă. Dar în ciuda influenței ei neîndoielnice și a considerației pe care diplomații internaționali o aveau față de ea, Martha nu a putut împiedica instituirea guvernului Petru Groza, peste nici un an de zile, lucru ce avea să ducă la numeroase necazuri, și multe lucruri neprevăzute.
― Dragul meu Cristian, câte zile rămâneți la Paris?
― Prințesă, mai rămânem cinci zile, apoi venim cu Orient Express-ul la București.
― Petrecere plăcută! Eu voi pleca mâine seară cu avionul, mărturisi Prințesa, care îi conduse pe cei doi, alături de Ambasadorul Platona, până în stradă. Pleca de la Paris bucuroasă că Zaraza învățase multe de la ea și se putea baza pe ajutorul tinerei în viitorul apropiat.
Lasă un răspuns