Poezia cuibărită între aripile păsărilor
„Aer păsări bere”, de Vlad Drăgoi (editura O.M.G., 2020)
Vlad Drăgoi s-a născut în 1987 la Codlea, județul Brașov. A urmat cursurile Facultății de Litere în Brașov și a debutat în 2008, la Editura Lumen din Iași, cu volumul de proză Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito. Urmează, în 2013, volumul de poezie Metode, publicat la Casa de Editură Max Blecher, și, în 2015, volumul Eschiva (poezie, Editura Cartea Românească), pentru care primește, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, premiul pentru Tânărul scriitor al anului 2015, premiu obținut din nou pentru volumul de poezie sergio leone, apărut în 2017 la Editura Charmides. În 2019 apare romanul Mica mea inimă de om singuratic, la editura Polirom. A tradus poezii de Jim Harrison și Philip Schultz.
Personal, l-am descoperit pe Vlad Drăgoi prin intermediul volumului Eschiva. A fost atunci doar o „simpatie la prima lectură”, receptând cartea ca pe una ce mi-a mers la inimă, dar nu într-atât încât să mă facă să urmăresc traseul autorului.
Acum însă, ispitit de cele câteva preview-uri promițătoare ale noii sale cărți, Aer păsări bere (O.M.G., 2020), am purces la lectura acesteia de îndată ce mi-a poposit în mână. Și nu întâmplător am apelat la aceste formulări ușor arhaice, ci pentru a intra mai bine în atmosfera poemelor sale din acest volum, în care și el adoptă, la modul cel mai asumat, un limbaj nu atât arhaicizat, cât mai curând simplist, rural, specific unui om ce trăiește mai ancorat în firescul și lentoarea naturii, decât în zbuciumul și în rigorile adeseori artificiale ale mediului urban, ultra pretențios. Aș spune, făcând apel la ceea ce îndeobște numim curente subterane de gândire sau arce peste timp, că în volumul Aer păsări bere, Vlad Drăgoi îmbracă haina lui Eminescu din poezia Fiind băiet păduri cutreieram.
Încă de la primele poeme, deși mai corect ar fi spus, încă din titlu, se poate observa afinitatea pe care Vlad Drăgoi o manifestă, cel puțin în acest volum, față de păsări și față de aer, adică de mediul de viață al acestora. Atât în fața gingașelor înaripate ciripitoare cât și a norilor explozivi, el se înfioară aidoma în fața unui mister, a unei minuni. Voi reda, spre exemplificare, câteva poeme, sau fragmente, sper eu cât mai concludente: „să privești norii/ spectacolul lor măreț/ de crizanteme supradimensionate/ tot mai mult umflate de vînt/ și să te golești/ nu de tot dar destul/ de gînduri negre și necazuri”; „cînd ne-am întors tot pe-acolo/ după vreo 4 ore/ ciripitul se auzea la fel/ ca și cum puiul ăla de pasăre/ n-ar fi primit deloc de mîncare/ cît ne-am făcut noi drumeția/ mă puiule/ sper că ai primit de mîncare cîtă îți trebuie/ și că strigătul tău/ ca o alarmă de ceas dimineața devreme/ după un somn neliniștit/ a fost din cauză că te-ai bucurat/ cum ai știut tu mai bine/ cu inima ta de pasăre mică/ că ți-am fost musafiri frumoși sub cuib”; „care ai pus semnu/ cu nu hrăniți păsările/că igienă/ că nu știu ce/ la kaufland/ chiar pe ghereta/ cu mici/ nu ți-e bă rușine// mi-am luat mici/ am luat și un ciucaș/ chifla mi-am presărat-o pe mine/ și mi-am făcut haină/ din vrăbii și porumbei”; „porumbele/ te superi dacă-ți zic marian/ zboară la prietenii tăi/ și zi-le fix așa:// e un om pe bancă/ pieptul i se frînge/ haideți să-i cântăm/ poate nu mai plînge”.
Dar poate cel mai sfâșietor poem, în parte și pentru că, invocând persoane reale, capătă o mai mare doză de real, rămâne acesta: „moni și sandu aveți la chișinău/ un porumbel care s-a obișnuit/ să vină la geam ca să-i dați de mîncare/ da am auzit că o să vă mutați/ în alt loc/ mi se rupe inima/ doamne dumnezeule”. De bună seamă că în sfera poemelor sfâșietoare intră și cele în care poetul își exprimă neputința de a se ierta pe sine pentru răul făcut, din prostie sau neștiință păsărilor, pe când era doar un copil neastâmpărat: „pe la 10/ am nimerit o vrabie/ cu praștia de elastic/ fix în cap// a trăit/ eu de ce mai trăiesc”.
În textul de pe prima clapetă a cărții, romancierul Adi Schiop îl aseamănă pe Vlad Drăgoi cu Sfântul Francisc de Assisi, firește referindu-se la capacitatea amândurora de a vorbi cu păsările și în general cu animalele pădurii. Comparația mi se pare cum nu se poate mai potrivită, cu atât mai mult cu cât în poemele din finalul volumului descoperim și dimensiunea mistică a gândirii poetice a lui Vlad Drăgoi, care se adresează și divinității cu aceeași simplitate a omului sincer, cu suflet curat, ce nu caută decât drumul cel mai scurt spre cer, dar care, uimit fiind de măreția divinului, strigă asemenea celui din Scriptură, „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24): „doamne eu nu cred pînă la capăt în tine/ uneori uit și ce înseamnă să crezi/ dar știu că dacă aș avea puterea/ să mă rup cumva în două/ în scrisul cărnii mele ai putea să vezi/ că pentru tot ce mi s-a dat/ răsună cîntec binecuvîntat/ se bucură o inimă nouă”; „isuse ești/ că dacă da ia-mă la tine în rai cînd mor/ că un singur lucru mi-a plăcut în viață/ să mă uit la ploaia care cade/ zid greu între mine și păduri”.
În încheiere aș spune că, Aer păsări bere, noul volum de poeme al lui Vlad Drăgoi, marchează un punct bine definit în poezia momentului, având chiar ingredientele necesare pentru a genera o nouă direcție, definită în principal prin întoarcerea la inocență, la simplitate, la natură, la firescul lucrurilor și, foarte important, al cuvintelor. Bineînțeles, nu vreau să îndemn la folosirea unei exprimări defectuase a limbii română, urmând modelul lui Vlad Drăgoi din acest volum, pentru că este cât se poate de clar că în cazul său, acest tip de exprimare a fost pe deplin asumat, fiind doar un artificiu tehnic folosit cu scopul de a crea atmosfera dorită, aceea a unui univers interior suspendat în norii uimirii, deasupra tuturor regulilor lingvistice, condamnate, în acest context, la inutilitate. În schimb, atmosfera creată de el în acest volum, ar merita recreată și de către alți poeți, bineînțeles fiecare uzând de mijloacele și tehnicile sale.
Vise electrice, realitate electrizantă
„Fetele visează electric” (debut), de Monica Stoica
(Editura Charmides, 2019)
Poeta Monica Stoica a apărut pe firmamentul vieții literare românești în luna martie a anului 2019, o dată cu debutul său absolut, în revista Vatra. Au urmat, în foarte scurt timp, publicarea în revista Poesis International și lecturile publice de la Institutul Blecher, Femei pe Mătăsari, Festivalul Internațional de Poezie București și FILIT Iași, iar în toamna aceluiași an, 2019, a venit, deloc pripit, în ciuda aparențelor, și debutul editorial, cu volumul Fetele visează electric, apărut la editura bistrițeană Charmides. Am spus că este un debut deloc pripit, întrucât cele două aspecte ce se remarcă încă de la primele poeme ale Monicăi Stoica sunt maturitatea discursului poetic și unitatea stilistică și estetică, semne clare că ea nu a răsărit din piatră seacă, ci a așteptat în intimitatea cochiliei sale, ca poezia sa să se dezvolte suficient încât să poată ieși cu ea în lume. Ceea ce s-a dovedit a fi o mișcare câștigătoare.
Volumul Fetele visează electric este structurat pe patru cicluri poetice majore, fiecare dintre acestea având unitatea sa tematică. Primul dintre acestea, am fost un suflet de prăsilă, o băiețoaică febrilă, începe cu două poeme-tandem, intitulate simplu și sugestiv Fetele, respectiv, Băieții, în care poeta, jonglând abil cu meandrele subtile ale generalizărilor, realizează portretele robot ale celor două sexe (și la nevoie, genuri), în lumina reflectorizantă a paradigmei sociale actuale, caracterizată prin antagonisme frapante între profunzime și superficialitate. Astfel, fetele sunt ilustrate prin versurile: „noi, artiste ale foamei și mari preotese ale sexului,/ vrem să facem gherțoii, prinții, poeții să saliveze./ niciun cod sau oglindă nu ne arată adevăratul chip./ noi suntem nubilele zen și teaserițele beatnice,/ animalele tranchilizate, șerpii în lesă./ cerem glamour și tandrețe, săruturi, testosteron,/ de la îngerii mai scumpi pe piața neagră/ decât fildeșul elefanților./ să ni se dea ceva pur, o hermeneutică divină/ despre iubire și empatie/ (…)/ noi proslăvim iraționalul și criza,/ eradicarea sistemelor filozofice./ ne închinăm creierului-monolit al seducătorilor/ și timidității excitante a tocilarilor(…)/ cu părul nostru lung am traversat vise și piețe,/ vorbind despre sentimentele noastre apocrife,/ vorbind despre diavol./ pentru noi s-au sinucis pușkin și virgil mazilescu./ am avut darul de a anestezia misoginii și dictatorii./ așa că alegem culoarea neagră,/ rochiile/ și costumul de latex/ să ni se dea ceva pur,/ ceva neiertător,/ fiola cu otravă,/ trena de dantelă cu perle, mânjită cu sânge,/ implanturile neuronale,/ o luptă armată pentru iubire”; iar băieții prin versurile: „noi, regii cluburilor și ai maghernițelor,/ egotiștii regatelor cu cuști aurite, virilii,/ noi, care sperăm la iubirea intensă, la transcendență,/ cerem să ni se dea ceva pur, o temă, o supratemă,/ gloria actorilor noir, infatuarea și sprezzatura,/ în orașele cu lolite și banii peșcheș,/ în orașele cu femei cu inimi de metal de înaltă puritate/ și picioare albe și buze cărnoase./ noi proslăvim eradicarea maladiilor și nu a iubirii./ eradicarea ideologiilor/ despre femei și bărbați și corectitudinea politică./ ne închinăm creierului imperial al curvelor./ ne închinăm cămășilor de noapte ale virginelor./ am testat mizeria și perfecțiunea/ și cât să mai îndurăm în gangurile/ unde tot noi, vagabonzii și prinții mizeriei,/ scuipăm spre cer obsesiile, vechile noastre utopii?”. De remarcat că atât fetele, cât și băieții, în ciuda tuturor antagonismelor care îi definesc și pe unii și pe ceilalți, au totuși ceva în comun: cu toții, indiferent de sex (sau gen) caută ceva pur, caută iubirea profundă. Mai departe, în restul ciclului celui dintâi, poeta descrie, sub forma unor flashuri anamnetice, o serie de secvențe dintr-o relație amoroasă traversată de tensiuni, de nervi, de frustrări, de neputință.
Cel de-al doilea ciclu al volumului, cel care de altfel dă și numele acestuia, este format dintr-o serie de poeme-bloc, concepute sub forma unor tirade de imagini, asemănătoare celor ce populează genul acela de vise pe care nu le poți repovesti dimineața, deși ți-au rămas puternic impregnate pe retina ochilor minții. Subiectul este tot dragostea aceea chinuită, pentru care poeta pare să-și fi pus la bătaie toate armele inimii și ale minții, atmosfera este de asemenea, tensionată, ca într-o sfoară ce stă să cedeze din cauza presiunii sau a greutății, dar, spre deosebire de modul de expunere din primul ciclu, în care imaginile erau dispuse într-o manieră realistă, de data aceasta este cât se poate de clar că totul se petrece fie în vis, fie în amintire, fie în proiecție: „aveam pârghii, scripete, eram pe un plan înclinat, pupam tot ce e terestru, uman și firesc în tine, saliva țâșnea vulcanic precipitând spațiul dintre noi, vântul clătina ușor fuioare de ceață, cu fălcuțele mele de looney tunes, cu zâmbetul crispat al monstrilor de plastilină înaintam. noi doi am fost martori la formarea munților. absența ta e trasată în peșteri Lascaux. libelulele zburau și ridicau praful de peste tot. cu tine am avut metamorfoza în carne și spirit a căpcăunului conturat pe cer între soare și lună, mantelat de galaxii lățite până la nerecunoaștere, cu părul zburlit, cu punctele de suspensie care-l încătușau în dreapta și stânga, ca-n icoanele cu vopseaua crăpată”.
În cel de-al treilea ciclu poetic, intitulat Orașul, Monica Stoica realizează o descriere cât se poate de lucidă a urbei București, capitala contrastelor, unde totul este posibil pentru că nu par să mai existe niciun fel de reguli sociale, unde viața se desfășoară la limita dintre basm și coșmar, unde totul este mecanizat, electrificat, electrizat (și electrizant), unde oamenii au devenit ostatecii tehnologiei și victimele propriilor vise de mărire și progres: „în fiecare stea e pâlcul de homunculi care levitează,/ în umbra oferită de această lumină,/ de cadențele muzicii,/ omul se suprapune tuturor populațiilor ce or să vină,/ sub cerul rozaliu ca o burtă gravidă,/ acoperiți de boabele argintului viu/ al fiecărei zile trăite/ nu am văzut ce ne înconjura./ câmpul electromagnetic care vibrează/ în frica noastră/ în această noapte, în care conlucrează/ Mafiotul celest și moartea,/ pe perna noastră cea de căpătâi./ și uite blocul de marmură/ din care ne-au fost sculptate/ capul și sexul./ sub o pătură albă de lichid seminal,/ sub meninge se află playground-ul nostru,/ în a patra dimensiune”.
Tema orașului se continuă în aceeași manieră și în cel de-al patrulea ciclu, denumit Luna Kafé (dramă satirică apocaliptică) dramatis personae, cu deosebirea că în această secțiune, poeta se apleacă asupra câtorva destine umane (reale sau imaginare), ce întrupează perfect efectele distrugătoare ale ultratehnologizării urbane, ale lipsei totale de valori culturale, ale corupției generalizate și ale tuturor factorilor ce au contribuit la instalarea nebuniei în rândul populației lipsite de orice formă de apărare. Sunt „interdievați” câțiva pacienți ai ospiciului „Alexandru Obregia”, situat în cartierul Berceni, având fiecare o poveste de viață sfâșietoare. Printre aceștia se numără nebuna Sevastița, Ion, guru & instalator, fostul comunist Dorel, mamaia Sidonia sau filozoful existențialist Gigi Pastramă: „mai are un singur dinte în față, a ajuns la 85,/ are prea mult dioxid de carbon în corp/ trebuie pus la aparatul de oxigen,/ dar nu poate să-și taie barba/ pe care o poartă de 10 ani./ oxigenul se scurge în barbă./ o să moară-n curând./ el vorbește despre visele lui,/ în care vede peisaje cu lei,/ despre cum a contemplat/un sâmbure într-o zi.// sâmburele e o secundă,/ sâmburele poate fi o secundă care explodează,/ zice Gigi. (…) fiecare ochi închis îmi dă un fel de spaimă,/ chiar dacă omul doar doarme,/ e un fel de spaimă că poate lumea/ nu va mai continua așa, dintr-o dată,/ pe nepusă masă,/ conchide Gigi”.
În încheiere aș vrea să subliniez faptul că poezia Monicăi Stoica surprinde în egală măsură atât prin maniera de construcție a poemelor, descrisă prin abilitatea de a aduna la un loc cuvinte din absolut toate domeniile lexicale ale limbii române (și nu numai) și a le dispune în formule la limita suprarealismului (de data asta, unul hipertehnologizat), astfel încât mesajul său să ajungă la o gamă cât mai variată de cititori, cât și prin prisma mesajelor pe care le transmite, în poemele sale regăsindu-se o gamă foarte variată de elemente ale vieții cotidiene, de la drame amoroase, până la nebunie clinică, de la sărăcie lucie până la dramele pseudopotențaților vieții, de la problema folosirii în exces a tehnologiei până la previziuni despre sfârșitul umanității. Așadar, avem de a face cu o poetă care, deși este încă tânără, se dovedește a fi foarte lucidă și deosebit de stăpână pe tehnica sa poetică.
Aștept cu nerăbdare și următoarele materiale poetice marca Monica Stoica.
Lasă un răspuns