Cosmin Perța

Pandemic postlude

Nimic nu s-a clintit în cerul acesta de gheață carbonică,
Inima mea.
Aceeași lume mizeră, aceeași vară toridă, munți de PET-uri peste
O vegetație timidă.
Ne umplem rezervoarele cu petrol să căutăm izbăvirea,
Ne-așternem la drum, sute și mii de kilometri de ceață-nainte,
Fără nicio siguranță, fără niciun viitor,
Doar senzația aceea de uscat din esofag,
Doar picioarele care oscilează mecanic între ambreiaj și accelerație,
Amintirea unei copilării oarecare ce se derulează cu repeziciune la
Liziera privirii, în colțul de fugă al ochiului.
Masca mea este pielea mea, voi intra în casele voastre și nu mă veți recunoaște.
Vom mânca și vom bea împreună, îmi veți spune istorioare cu copiii voștri și
Eu voi zâmbi amuzat, vom deschide a treia sticlă de vin și cu ochii mici și
Împăienjeniți mă veți privi ca pe un drag și vechi prieten
Și nu mă veți recunoaște.
Nu există salvare, deși ne amăgim în fiecare dimineață că e acolo,
Pentru a avea putere pentru încă un croasant și o cană de cafea,
Pentru alte 8 ore de muncă.
Ne amăgim că există solidaritate,
pentru a nu ne simți atât de inutili și abandonați,
Ca în primele secunde de viață, când doctorul taie cu foarfeca chirurgicală
Cordonul ombilical. Dar voi nu mă cunoașteți.
Masca mea e toată existența mea, o serie continuă de prefaceri și eschive
Menite să mă protejeze de voi, rasă de ucigași slinoși,
Care crede că totul li se cuvine.
Nu suntem prieteni și nici nu vom fi, singurul meu răspuns e drumul.
Călătoria perpetuă, dintr-o lume în alta,
dintr-o viață în alta, dintr-o impostură în alta.
Departe de voi și apucăturile voastre psihopate. Departe de lumile
pe care le-ați construit
Pe cadavre.
Ambreiaj și accelerație. Nimic nu contează.
Doar fisurile tot mai adânci și mai dese
Din cerul acesta de gheață carbonică,
Inima mea.

Am trecut pe lângă școala cu igrasie în care ne-am pregătit pentru viață,
Pe lângă parcurile în care sporovăiam despre cel mai bun viitor posibil
Cu scântei în priviri,
Pe lângă apartamentul înghesuit în care ne-am crescut copiii,
Și toate sunt goale și triste acum.
Niciun trecut și niciun viitor,
Doar un prezent infinit și fără de șansă.
Ca nemuritorii aceia din filme care după sute și sute de ani se roagă
Să moară cumva
Pentru că nu mai pot suporta.
O baltă proteică în care viața se naște-ncontinuu,
Dar totuși, nu este viață.
O rază rătăcită de soare pe un perete umbros acoperit de iederă,
Vezi micii acarieni cum se ascund din calea ei, îngropându-se adânc în tencuială,
Vezi toată istoria acelui perete,
Cu toate poveștile pe care le-a ocrotit zeci de ani,
Măcinată și aproape de prăbușire
Și nu-ți mai spune nimic.

Un portret al unui bărbat îmbătrânit prematur
Sprijinit de geamul spart, privind în exterior.
Și portretul ei, de cealaltă parte, sprijinit de o cutie de tablă răsturnată,
În care un buchet de flori uscate de câțiva ani buni încă palpită.
Ea se uită înăuntru. Ea zâmbește din ramă
Și pânzele de păianjen se-adună concentric în jurul ei,
Lăsându-i doar zâmbetul acela plin de încredere la vedere.
Te strecori înapoi prin ierburile sălbatice ce-ți ajung până la brâu,
Te strecori ca și cum ai fi vrut să nu vezi nimic,
Ca și cum ai greșit și ai acționat o zonă melancolică din creier
De care în noua viață nu mai ai nevoie.
Fiecare pe cont propriu,
Fiecare doar pentru el. E singura soluție rațională.
O tristețe inutilă. O amintire inutilă. Totul trebuie uitat
Și totul trebuie să fie lipsit de emoție în noua ta viață
Pentru a supraviețui.
Pentru a
Supraviețui.
Pentru
A
Supraviețui.

Mintea mea este o capcană, viața mea este o minciună,
Cobor de cinci ori pe noapte la nonstop să-mi cumpăr calmante.
Pentru că eu nu beau, eu nu fumez, eu nu mint.

Am plâns de atâtea ori doar gândindu-mă la tine și la inima mea
Pe care o ții acoperită sub inima ta. Și m-am gândit și la inima ta
Mai mică decât inima mea, dar care o poate ține pe-a mea
Și-o poate uda cu lacrimi, să crească, chiar și când ea e cea care trebuia arsă
Sau trebuia lăsată să moară cumva.
Mă tot gândesc la inima ta și la umbra de inimă-a mea și m-aș ucide,
Aș vrea mâna ta să împrăștie pe pereți ce a mai rămas din inima asta a mea.
Și m-aș bucura. Aș fi fericit, aș juisa, aș spune
S-a făcut dreptate, nenorocitul o merita.
Dă-mi, te rog, inima ta. Să sfâșie inima mea.
Să frece podeaua cu ea, să-i rupă ficatul, să-i dea la gioale, să se cace pe ea
Când își dă ultima suflare, să o lege cu scotch de saltea și să o bată cu o curea,
Să îi fută un picior în ochi când spune că nu știe nimic și nu e de vină ea,
Să o tranșeze în o mie de bucățele și să le trimită cinic prin curier cui zice că vrea.
Dar inima pe bună dreptate va spune că nu, nu e ea,
E doar mintea asta de căcat a mea.
Peste mintea asta bolnavă vreau mâna ta, vreau să scormonească prin ea,
Vreau să ia un satâr și să facă porții mici din ea, să o împartă
în zone artistice și în zone mistice,
Vreau să scoată la iveală și să arunce, vreau să rupă și să vindece,
Vreau să-și facă dreptate, să ucidă toate faptele necugetate,
Toate spamele și neliniștile neconsumate, toate superputerile imaginate.

Vreau mâna ta să îmi scot inima cu ea și să mă uit la ea și să o scuip
Și să îi spun cât e de rahat. Da, asta aș vrea, dar mâna ta e prea blândă
Pentru furia mea. Mâna ta vindecă și iartă și vrea altceva.
Așa că voi folosi mâna mea cu toată furia și neputința din ea.
Și am scos deja inima. Și e goală și plină de riduri.
Mă uit cu milă la ea. E tot ce a mai rămas din inima asta a mea.
Și-o calc în picioare și-o bat. Și bate și ea. Pentru că se uită la tine
Și tu te uiți încă la ea.
Mintea mea este o capcană, viața mea din ultimii ani a fost o minciună,
Cobor de cinci ori pe noapte la nonstop să-mi cumpăr țigări
Pentru că eu beau și fumez și nu mint.

Spaime de sute de ani cățărându-se pe ziduri ca iedera,
infiltrându-se ca igrasia până în creierul moale și crud al locuitorilor tăi.
Mi-ai vrut binele, orașule, m-ai înfiat ca să mă poți supune și nenoroci.
Mi-ai promis mult și m-ai hrănit cu iluzii.
Te-ai șters cu mine la fund și eu mă întorc la tine.
Ce faci cu cerșetorii tăi, cu violatorii tăi, cu pedofilii și ucigașii tăi, orașule?
Ce te faci cu copiii din canale, cu păpușile lor tăvălite printre seringi?
Cu copiii despicați, ciuruiți, asasinați, ce te faci?
Te faci că nu știi, că nu-ți pasă, te faci că „se-ntâmplă”.
Știu ce te faci, dar cu piepturile și piciorușele lor, cu degețelele și buzele lor,
care înainte vorbeau, cu dragostea, inocența și neputința lor ce te faci?
Cele mai luminoase povești despre tine, orașule, sunt cele invizibile,
cele în care copiii nu se mai nasc, și oamenii tăi puternici conduc mașini de lux
și vorbesc despre bani și despre faptul că doar 5% dintre femeile care fac avort
simt regret
și că, probabil, restul de 95% în momentul acesta sunt la terase,
beau cafea și se simt nemaipomenit de frumoase.
Te disprețuiesc, orașule, pe tine, oamenii tăi puternici și femeile tale frumoase, dar mă întorc la tine.
Și tu, recunoaște, mă disprețuiești, m-ai înfometat și m-ai înjosit,
mi-ai vrut binele, m-ai adăugat faunei tale pentru extravaganța mea,
care nu-ți folosea la nimic.
Și apoi mi-ai inundat creierul cu zoaiele tale, până la comă.
Dar iată, mă întorc la tine, orașule, și, deși tu nu dormi niciodată,
ca să îți tai beregata o să te înjunghii în spate, o să îți spintec ficatul,
o să cazi și o să te lovesc cu bocancul,
să simt cum îți trece la propriu prin gură.
Să-ți văd maxilarul atârnând și limba ta spurcată,
carne moartă îmbibată de sânge și fragmente de dinți.
Apoi vom petrece și vom benchetui.