Coca Popescu, „Prințul Floare de Cactus”, în limbile Română, Franceză, Engleză și în Alfabetul Braille

Cărțile de povești, fie cele cu povești din bătrâni, fie cu istorioare inventate de scriitorii de azi în spiritul moștenit, sunt pentru copii adevărate și prețioase cărți de învățătură.

Ele sunt cele mai instructive, profunde, creații cu o inegalabilă valoare. Pentru noi, românii, basmele sunt istoria străveche a poporului nostru, de care le este teamă să se apropie istoricii mai vechi și noi, însă ele și săpăturile arheologice demonstrează că civilizația noastră are peste cinci mii de ani vechime.

Cu siguranță că, la timpul potrivit, cum se spune, va scrie cineva adevărata istorie a românilor, cu strămoșii lor tracii și geto-dacii și începând cu pelasgii. Să avem răbdare.

Marile civilizații operează cu mileniile! Până atunci, scriem și rescriem basme, care sunt, după G. Călinescu, „mitologie, etică știință, observație, morală etc”. Sunt, cum scriam mai sus, cărțile de învățătură cele mai potrivite. Noi toți am crescut în lumina poveștilor, de unde am reținut elementele fundamentale ale unei vieți drepte.

Poeta inegalabilă Coca Popescu, are câteva cărți de povești și fiecare dintre acestea, precum și volumele de poezie, s-au bucurat de o primire caldă.

Cartea „Prințul Floare de Cactus”, în limba română, apoi traducerea ei în limba engleză, cu imagini semnificative, vede acum lumina tiparului în alfabetul Braille. Are mărimea unui bloc mic de desen pentru copii. Coperta este color, înfățișează prințul ca Făt Frumos, deasupra unei definite lumi a copiilor.

Coca Popescu o va trimite gratuit celor șapte școli de nevăzători din România.

Coca Popescu este un om talentat, harnic, plin de omenie și de o modestie neprefăcută. Ea posedă o înțelepciune izvorâtă din simplitate, cinste și corectitudine. Frumoasă, elegantă, se îmbracă și se poartă la modul cel mai firesc, ea însăși personaj pozitiv de poveste, adevărata Zâna Florilor.

Am comentat nu o dată poeziile sale izvorâte dintr-un spirit ales și cult, prin care preamărește viața curată și clădește, în totul, omul superior, ideal, grație creativității fără opreliști. Creația poetică a poetei Coca Popescu se află la limita de sus a omenescului și oferă magia bucuriei, desfătare de dincolo de înțelegerea lumii prafului.

Poemele ei țâșnesc ca un fluviu, ne curpind, apa ne dă viață și cititorii sorb într-o stare de beatitudine suflul energizant. Am credința că femeia Coca Popescu a vizitat lumea paradisiacă.

Pornind de la Cartea Genezei, ea a fost în Rai și a văzut cu ochii închipuirii imaginile creației supreme, armonia iubirii și totodată rolul cunoașterii, ea plasându-se pe latura frumosului, a binelui. Aceasta este imaginea de ansamblu a poeziei pe care o semnează Coca Popescu și nu este de mirare că în paralel ea se refugiază pentru a decanta poezia basmului.

Cărțile de povești răspândesc înțelepciune, de aceea se cade ca ele să fie scrise de oameni înțelepți. În bună tradiție prin care binele înfrânge răul, „Prințul Floare de Cactus” dezvoltă un basm multicolor și vădit strălucitor. Ileana Cosânzeana este Zâna Florilor, iar Făt Frumos din poveste se numește la Coca Popescu Prințul Floare de Cactus.

Ei se întâlnesc într-o zi fatidică, însă forțele răului nu văd cu ochi buni iubirea care începe să prindă contur pe pământ și sunt separați. Ca un adevărat Făt Frumos, Prințul acționează, găsește calea înlăturării răului, folosindu-se de puteri divine printr-o rază de soare. La rândul ei, Zâna Florilor acționează în același sens.

Povestea „Prințul Floare de Cactus” surprinde și are o mare putere educativă, deoarece reprezentantul forțelor răunui nu este omorât, cum se întâmplă în basmele populare străvechi, nu i se aplică nici o pedeapsă, în ideea de a-l face să înțeleagă să renunțe la ură și răzbunare „că bunătatea îi va aduce bucurie și prieteni”.

Finalul este un adevărat happy end, spre bucuria copiilor: „Unindu-și destinele, dar și regatele, Prințul Floare de Cactus și Zâna Florilor au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, iar din dragostea lor s-a născut Prințul Roșu Trandafir.”

Coca Popescu, prin toată creația sa ridică o „lume ce gândea în basme și vorbea în poezii”, după viziunea lui Mihai Eminescu.

Tărâm magic, personaje de poveste, întâmplări care mai de care mai atractive și absolut originale, de unde copiii au ce învăța. O poveste pe care copiii o pot urmări cu ochii minți ca un film de desene animate, mai ales că în versiunea cu alfabet obișnuit este ilustrată, o poveste care își păstrează puterea moralizatoare, educativă și în alfabetul Braille.

Drum bun către inima celor mici!

PRIMATUL MERITOCRAȚIEI

Poeta și eseista Coca Popescu publică la Editura Moroșan, un eseu de lungi dimensiuni, intitulat „Gânduri din vârful peniței”, 180 de pagini, cu fotografii proprii și grafică inteligent puse în pagină.

Cartea este sponsorizată de Ion Ghimpeţeanu, Girom Impex, căruia propun să-i ridicăm o statuie, iar sculptorul de neegalat după Brâncuși, Panaite Chifu, ar fi bine să-i modeleze măcar un bust. Dacă fiecare companie de afaceri ar urma exemplul Domnului Ghimpețeanu, literatura română s-ar ridica la nivel European.

Din păcate, distanța dintre cei care au bani și cultură este ca de la pământ (adică ei) la cer – Cultura. Oamenii nu sunt de vină, nu sunt răi. În mintea lor, creația, arta, au rezonanța definiției malițioase a fotbalului: unsprezece nebuni aleargă după o minge!

O fațetă solară se distinge citind „Gânduri din vârful peniței”. Cele treizeci de eseuri sunt puternic ancorate în cotidian. Fiecare eseu are un mesaj. Ele dezvăluie observații utile și de amănunt, exprimate tranșant, surprinzător la distinsa poetă, de felul ei stăpânită de civilitate, mereu amabilă și surâzătoare.

Ea se schimbă în fulger care inspiră frica în fața neregulilir sociale și a răului de orice natură. Atunci când întâlnește printre semenii săi câte o latură demnă, umană, pilduitoare, se preschimbă în rază de lumină ruptă din soare, este plină de căldură, un zâmbet de plinătate se revarsă peste paragrafe. Precumpănește aerul sentimental în mini-reprtajele din zona Giulești – Grivița – Panduri, locurile copilăriei.

Dincolo de paragrafele alcătuite de autoare, se poate descoperi un postament spiritual profund. Cartea se putea numi și „Pagini înțelepte”. În ansamblu, se simte confesiunea în sensul larg al termenului. Această tendință este evidențiată de revenirea frecventă asupra propriului traseu biographic. Bunicii sunt steaua polară a vieții ei.

Filonul biographic este ca o piatră prețioasă, strălucește și în lumea de astăzi, iar eseista ni-l dăruiește în dorința corectării, a perfecționării nostre. De la bunica învățăm și noi, cititorii: „Copila mea, cu nobleţea te naşti, caracterul ţi-l defineşti prin cunoaştere”. Învăţătura însemna pentru ea cunoaşterea, precizează autoarea.

Texte cum ar fi „Reporter fără voie: Culorile sărăciei” sau „Nepăsarea”, „Dragostea, prietenia” măsturisesc de la titlu comori de educație, scrise impecabil, atractiv, de fapt pagini de poveste. Iar când deznădejdea o cuprinde cu totul pe poeta transformată în reporter de voie, exclamă parcă fără voia ei:

„Acum, ca şi atunci, aceiaşi oameni, dar cu un plus de inteligenţă, perfidă şi interesată, au zdruncinat în sufletul meu încrederea, loialitatea, precum un cutremur de zece grade pe scara Richter.” Sau: „ Ştiu cine sunt, îmi cunosc limitele, dar nu şi… neamul.”

Scrierea aceasta este destul de complexă. Realitatea, memorialistica, documentul se întretaie și se întrețin reciproc. Tematica eseurilor pare la prima citire diversă, totuși, un moment de repaos ne duce la înțelegerea că poeta noastră scrie despre lumea strâmbă din jurul ei.

Scriind, publicând în jurnale și tipărind cartea, Coca Popescu pune umărul la reeducarea populației, la reconstrucția patriei sale. Primatul meritocrației este dictonul care se desprinde din profunzimea fiecărui eseu

În alcătuirea acestei cărți, care poate fi citită în infinite registre umane, prezentarea unor momente artistice sclipește puternic ca soarele, precum luceafărul în noapte. Coca Popescu aproape uită reporterul din ea, stilul ia foc, iar acele evenimente lasă cititorului o impresie mult mai puternică.

Oamenii sunt ei înșiși înfrumusețați de artă. Iar poeta radiază, parcă ne face cu mâna, ne cheamă, ne arată calea: învțătură, cultură, artă. Aceasta ar fi calea formării noastre ca oameni integri, calea civilizației.

Avem convingerea că scrierea acestei cărți a constituit pentru autoare prilej de reflecție cu fațete cetățenești, patriotice și nu o dată filozofice. În unele dintre istorioare, peripeții ori momente culturale în care sufletul ei se înalță, viața reală este înfățișată de multe ori răsturnată, binele de la suprafață ascunde răul adânc și necruțător de violent chiar criminal pentru comunitate, pentru noi toți. Coca Popescu nu se sfiește să-l arate sau măcar să ni-l sugereze.

Treptat, trecând prin cele cinsprezece cărți tipărite până astăzi, poeta Coca Popescu (ea are în primul rând suflare poetică) stăpânește în grad înalt limbajul. Acesta se mlădiază în vârful peniței sale, pană adevărată, peniță de stilou sau tastatură de laptop.

Prin „Gânduri din vârful peniței”, Coca Popescu își afirmă o binemeritată metamorfoză, ea este nu numai rapsodul urbei, al nației, ci deopotrivă educatorul, filozoful care promovează binele, afirmă adevărul și înlătură neghiobia adesea pe neobservate.

Spre final, o secțiune aparte se intitulează „Note de lectură” și ne dezvăluie talentul poetei Coca Popescu de a citi cărțile confraților nu numai cu inima, ci și cu ochii minții. În șapte cronici literare, ea se apleacă asupra a tot atâtea cărți de poezie, interesată cu deosebire să evidențieze cu ingenuitate mai cu seamă izbânzile, valorile literare pe care le descoperă în poeziile respectivilor poeți.

În totul, „Gânduri din vârful peniței” confirmă cărturarul care s-a construit pe sine prin străduință culturală și o înscrie pe Coca Popescu pe înălțimile intelectuale ale meritocrației