Cristina BOTÎLCĂ

Sunt în camera în care a murit tataie, pe canapeaua care se face pat, între geam și sobă. Mă mir că nu simt nicio frică și nicio scârbă, dar cred că iubirea pentru bătrâna care doarme în camera de alături e mai mare decât orice viziune, decât orice amintire, decât orice spaimă a morții.

Tataie a murit duminică, la 5 și 8 minute, de ziua lui, când făcea 91 de ani. Mama zice că a văzut odată la televizor că dacă mori de ziua ta, e un fel de cerc închis, ca un ciclu pe care l-ai parcurs, ca și când n-ai lăsat nimic neterminat. Eu cred că tataie a râs de noi. Nu-i plăcea să-și serbeze ziua, nu-i plăcea atenția. În multe privințe, îi semăn, și acum mă tem de zilele alor mei de naștere. Încerc să-mi scutur gândul, că n-are cum să se întâmple de două ori același lucru. Dar tataie a luat cu el și porcul din coteț, ăla care tușea și care a fost vaccinat de vreo două ori de doctorul de la Snagov. Acuma trebuie să-i serbăm ziua, fie că vrem sau nu. Uite, tataie, te serbăm fără ca matale să mai fii!

Eu, mamaie și tata i-am ținut lumânarea până la ziuă. Mamaie a stat mai mult cu el, așteptând ceva — viață, n-avea cum, dar omul speră până-n ultima clipă — și mă uitam când pe geam, când pe după perdeaua de la ușă, la icoana ei. Cu capul înfășurat într-o basma, la căpătâiul lui, cu mâna ei caldă pe mâna lui rece, cu capul trist plecat înspre pământ. Semăna cu o icoană. Maica Domnului plângându-și copilul. Sfâșietor de frumos, de nu voiam să mai intru în casă la ea, de teamă că sparg rama icoanei și moartea o să fie și mai vie. Cu inima în gât, cu o admirație pe care nu o simți decât față de ceva de la Dumnezeu, mi-am jurat — nu, că nu e bine să te juri — mi-am promis că n-o să uit niciodată poza asta blestemată. Oricum, nu pot. Mă obsedează horcăitul lui, ca un motan care tușește un ghem de blană.

Repetam obsesiv „Doamne, Doamne, Doamne” la infinit, tot mereu „Doamne”. Un cuvânt din șase litere. Ceva banal, nimic special. Dar cumva, tot la cuvântul ăsta ne întoarcem când ni se scufundă corăbiile, când, ca pe Iona, ne înghite un pește din a cărui burtă spurcată nu putem să mai ieșim. „Doamne, Doamne, Doamne”.

Ce ironie, fiindcă la doctorat studiez literatura de acceptare a morții. Prostii. Nimicuri. Cu o zi înainte să moară, am citit cartea unui ateu care zicea că s-ar converti la creștinism numai ca să moară un creștin, nu un ateu. Bă, berbecule! — cum zice părintele Calistrat — când moare al tău din casă, nu tot „Doamne” zici? La ce te rogi, mă? La ciulini, la cărămizi, la cartela de RATB? Când ți-e frică, pe cine strigi, mă? Mi-a fost milă rău de el, fiindcă atunci când o să moară, s-o găsi cineva să facă o cruce la capul lui, și să vezi atunci ce s-o răsuci ateul pe partea ailaltă de ciudă. Doamne, iartă-mă, dacă ai ce să ierți!

* * *

Scriu ca să nu uit. Mi-e frică de uitare. Poate că peste câțiva ani n-o să-mi mai aduc aminte ce simt acum, la o săptămână după moartea lui. Chiar! Acum fix șapte zile, unde stau eu acum cu capul, tataie horcăia ca și când ar fi dormit un somn bolnav. L-oi visa la noapte? O veni la mine? N-am trăit niciodată chestii din afara lumii ăsteia, dar nu mi-e frică, fiindcă-l știu bine pe tataie și-i mai știu și bunătatea tranșantă. Dacă mi s-o arăta, o să-mi apară brusc, ca o ceață dulce care să mă sperie numai ca să-mi zică să nu mă sperii. Sau o să-mi pună piedică, așa cum îi punea tatei pe sub șopron. De acum încolo, mereu când o să mă împiedic, o să zic „Foarte amuzant, tataie”. Așa, ca să știe.

Azi m-am gândit să scriu cât pot să-mi aduc aminte, ca să nu uit. Oricum, devenim toți fotografii pe o noptieră, care se uită acum la alte fotografii de pe o noptieră, și tot așa — o povestire în ramă a noptierelor cu poze ale unor oameni pe care copiii copiilor noștri nici n-o să-i mai știe. În literatura de acceptare a morții—jumătate din ea e o prostie scrisă de unii care n-au ce face și n-au la ce se gândi — sunt zeci (dacă nu chiar sute) de filozofii legate de moarte. Unde ne-om duce? Auzim? Vedem? E totul negru? Și, preferata mea, o să ne reîncarnăm în melci sau în babuini? Normal, n-am de unde să știu. Nici ce zice Dumnezeu nu e foarte clar. Depinde de preotul pe care-l întrebi, de secta la care te duci, de baba pe care-o tragi de mânecă la biserică: ba sufletul stă 40 de zile aici, pe pământ, ba se duce direct la Cel care l-a creat, ba stă într-o anticameră — ca atunci când îți schimbi buletinul — și așteaptă să fie repartizat la dreapta sau la stânga, ba nu se duce nicăieri, ci rămâne aici, printre noi, ca să supravegheze ce fac cei care au rămas.

După ce a murit tataie, în ultimele 7 zile, m-am gândit că Dumnezeu face mișto. Nu Dumnezeu, de fapt, ci miile de oameni care jură că vorbesc în numele Lui, dar nici ei nu știu ce zic. Nu mai cred, să fiu sinceră, în ceva nevăzut. În Dumnezeu cred, fiindcă pot să-L văd în tot. Cine zice că nu-L vede, însemnă că-i orb sau că-i trebuie un șut — ușor — ca să ajungă mai aproape de copaci, de iarbă, de pisici, de stele, de îndrăgostiți, de… mă rog, de tot ce vedem, auzim, mirosim, simțim. E absurd ca tot echilibrul perfect al vieții și al nenorocitei de morți să vină din neant. E prea perfect și prea dureros. Dar mă îndoiesc că există ce tot aud că ar exista dincolo. Și mamaie s-a îndoit acum două seri, când a auzit iar clopotul bătând a mort—un zgomot obsedant acum pentru mine; cred că am căpătat un fel de PTSD — și i-am zis:

— Mamaie, hai că l-a schimbat pe tataie la vamă. I-auzi!

Așa se zice: cică mortul așteaptă la vamă până vine cineva să-l schimbe. Dar mamaie s-a uitat la mine și m-a repezit:

— Lasă-mă, că nu-i nicio vamă! Cine știe unde s-o fi dus?

N-am auzit-o niciodată să nu respecte ce spuneau bătrânii ei și atunci mi-am dat seama că toate teoriile despre ritualurile funerare și cum te ajută ele să accepți moartea cuiva sunt prostii goale—vorba lui tataie. Dacă mamaie („mama la ritualuri”) se îndoiește, atunci ce gândeam eu era perfect normal. Și încă mai gândesc așa. Ceva, cumva, la mine în cap, nu se leagă. Două fire se chinuie să ajungă unul la altul și nu pot; ceva nu se lipește, nu poate fi explicat. Era și acum nu mai e. Ce s-a întâmplat acolo între timp? O să zici „moartea”. Bine, da’… cum adică „moartea”? Cum adică să-l ajungă moartea pe tataie, la 91 de ani, într-o seară în care mă spălasem pe cap, băusem un ceai, lucrasem la calculator și-ncepusem să cos la o carpetă? Cum să găzduiască o seară normală ceva atât de anormal? La 7 zile după, tot nu-mi explic.

* * *

Îl aștept să intre pe poartă, să intre în odaia în care sunt lungită acuma, să stea la masă și să zică „Dai și tu o țuică?”. Explică-mi tu mie cum n-o să se întâmple asta. O să mă uit la tine ca proasta, o să dau din cap că înțeleg, dar la adăpostul nopții, s-ar putea să devin și eu ca ateul ăla care zicea că mai bine moare un creștin.

Din când în când:

— Bagi pisicile de-acuma, tataie? Mai lasă-le, că soarele-i sus! (Seara, închidem cele 6 pisici pe care le avem într-o cameră doar a lor, ca să fie la adăpost și în siguranță.)

— Mai ia și tu un pepene, Marine! (adică tata)

— Tataie, mai dă și tu drumul la radio, să mai cânte o muzică! (Era aiurea, fiindcă el nu mai auzea bine de mult, deci oricât de tare aș fi dat radioul, cred că doar își imagina ce muzică pun ăia.)

Știam să-i iau găletușe de iaurt de la magazin, știam să-i fac mere coapte cu miere și scorțișoară (el credea că-s cartofi, dar dacă-l făceau fericit, putea să le zică oricum), să-i fac gogoși… Avea o bucurie de copil în ochi când strigam la el „Ce faci, tataie?” și el zicea „Uite, stau aci, la soare, ce să fac”. Eram fericită când era el fericit și eram furioasă când era trist, furioasă pe cei care-l întristau numai fiindcă nu ședeau cu el și nu știau cât se amărăște de necazurile lor. Mai suna unul, mai suna altul, numai să se plângă la el și el punea mereu la suflet și-l vedeam cu capul aplecat, sub șopron, și numai eu știu ce tare-aș fi vrut să-mi înfig mâinile în niște gâturi care nu știau să-și țină cuvintele în ele.

Când eram mică, m-a învățat să mân calul și să-l pun la căruță. Aveam un cal speriat, și tatei îi era mereu frică să nu mă muște. Habar n-avea el că mă duceam în grădină cu pâine pentru câinele pe care-l aveam atunci, rupeam colțul în două și-i dădeam și calului din mâna mea. N-aveam nicio frică pe atunci, cred că de nimic. Și tataie mă învăța să înham calul și să-l strunesc pe șosea. Nu mai era nimeni ca mine când eram în căruță cu el și cu mamaie. Ce mașini? Ce avioane? Nimeni nu mai avea cal și căruță ca Țâncu’! Și nimeni nu mâna calul din picioare la 70 de ani. Și nimeni nu i-a cunoscut fricile așa cum i le-am cunoscut eu în ultimii ani, nici chiar copiii lui. Fiindcă eu mi-am făcut timp să-i alin neliniștile, așa cum am știut eu și așa cum m-am priceput mai bine.

Și știu că-i era frică de moarte. Îmi zicea mereu „Cristiana, să te-nchini mereu, tataie! Să te-nchini la Dumnezeu mereu”, și uite, tataie, că ești singurul motiv pentru care mă închin acum. Mă topește necunoașterea. Nu știu unde e, nu știu ce e adevărat, nu știu dacă-i e bine, dacă are vreo nevoie, dacă-i e foame, sete, frig, cald, frică… Dacă-i e frică și eu nu sunt acolo ca să-l iau de mână, mă topesc ca ceara. Mă înfurie replica „Fii tare! Să nu te văd că plângi!”, fiindcă vine de la unii care habar n-au cine a fost tataie și cât de tare îl iubesc. Cum să-i spui cuiva „Să nu te văd că plângi”, când o pătrime din inima lui s-a uscat, când colțul casei în care stătea s-a prăbușit și acum intră ploile și zăpezile morții peste el? Nu mai bine pleci capul, îl iei de mână și plângi cu el?

N-am cum să spun că număr pe degete de câte ori mi s-a spus să fiu tare, că viața merge mai departe, fiindcă am numai 20 de degete în total. Cum să meargă viața mai departe, când știi că există moartea? În 24 de ani, e prima moarte care se-ntâmplă în casa noastră, când moare unul de-al nostru. Prima oară când văd ultimele ore din viața unui om care a fost al meu până mai acum 7 zile. Am stat lângă el până la sfârșit, până corpul a devenit numai un recipient inutil. După aceea, n-am mai putut să-l văd. Imaginea lui în coșciug însemna să accept că-i mort, iar eu am ales negarea până la capăt. Presupun că am devenit propriul studiu de caz. N-am fost nici la priveghiul de la capelă, nici când l-au băgat în groapă. Strigătele sfâșietoare pe care le scoteau mama și mamaie m-ar fi stins. Când au venit să-l ducă la capelă, mi-am astupat urechile și am repetat inutil „Împărate Ceresc” vreo 5 minute, fiindcă știam ce lupte se vor duce afară, ce dureri se vor urla pe bătătură și ce mult m-ar fi tăiat pe inimă să le aud. După ce au ieșit toți pe porțile deschise, m-am prăbușit în genunchi, în mijlocul curții, pe ciment, și n-a mai ieșit nimic din gâtul meu decât „Doamne, Doamne, Doamne”. Am presupus că știe ce nevoi am și fără să-i spun eu. M-a înghițit asfaltul și voiam să mă fac una cu pământul în care urmau să-l îngroape. Niciodată n-am simțit o gheară atât de ascuțită în inimă.

Așa că „Trebuie să-ți treacă” sunt cuvinte goale pentru mine. Nu fac altceva decât să-mi arate cât de neînțelegătoare e lumea față de moarte. Alt cuvânt gol mi s-a părut „tataie”. Cui să-i spun așa? Am citit undeva că durerea este doar iubire fără nicio destinație. Dar destinația mea există. E la fel de reală ca mine și ca tine, dar nu știu sigur unde e sau dacă o s-o descopăr vreodată. Moartea lui mi-a pricinuit o măcinare interioară cum n-am mai avut niciodată. M-am îndoit de viață și de scopul ei, m-am întrebat dacă Dumnezeu există, mi-am smuls părul din cap de oftică fiindcă nu pot pricepe ce s-a întâmplat. Din nou, ceva nu face clic în capul meu, nu se leagă. Dar cred că o să am problema asta până o să intervină uitarea—nenorocita și binecuvântata uitare.

* * *

E aproape 12 noaptea și mamaie strigă la mine din camera cealaltă.

— Hai, mamaie, nu te culci?

Îi spun că mai stau, că mai am niște treabă. Mă culc eu, să stea fără grijă. De ea mi-e cel mai milă. De ea și de mama. Durerea mea e durerea lor înmiită, fiindcă aș rupe o bucată de carne din mine și le-aș da-o dacă aș ști că le-ar trece. Nu ai cum să-ți trăiești viața în continuare când știi nefericirea oamenilor pe care-i iubești cel mai tare, poate numai dacă ești făcut din praf, nu din țărână, și Dumnezeu s-a îndurat să sufle și peste tine. N-am priceput niciodată tăria unora de a mușca din durerea altora și de a călca peste ei și peste amintirea lor. Mamaie nu așa m-a învățat. Și ce zice ea a fost mereu sfânt, mai sfânt decât toate cărțile din biserică. Și uite cum iar mă gândesc și la moartea ei. Halal literatură de acceptare a morții! Când ți se întâmplă ție, nu te mai ajută toate studiile și teoriile din lume. Egale cu zero! Acoperite sub mormanul de șervețele în care-ți verși lacrimile noaptea, între reprize de 20 de minute de somn.

Gruiu,
19 iunie 2021

* * *

Icoana bunicii cu capul plecat
cu lumânarea în mână
la căpătâiul bunicului
icoana arsă pe pielea din capul meu
din Dumnezeul meu cel mic
n-ai cum să uiți șoptitul ei
care sună mai mult a câine legat și sugrumat
n-ai cum să uiți mâna lui rece
n-ai cum
poate să fii nenorocit
ca mine
și să vrei să-l ții
să-l întorci
ca un egoist ce ești
ce sunt
ce suntem toți
ce carne subțire și moale
și ce greu e să te uiți la icoane
o bucată de carne ca o lumânare
ținută de un fir de viață
ca un fir care arde în ceară

Gruiu,
13 iunie 2021