Născut în data de 13 februarie 1957 în comuna Villanueva del Duque şi format ca educator, poetul, prozatorul şi eseistul spaniol Alejandro López Andrada a-nceput să scrie de foarte tânăr, ceea ce a făcut ca, la numai 35 de ani, să fie numit membru al Academiei Regale de Litere din Córdoba. Până-n acest moment, a publicat peste 30 de volume de versuri şi proză, precum: El valle de los tristes/ Valea celor trişti (1985), Códice de la melancolía/ Codul melancoliei (1989), La tumba del arcoíris/ Mormântul curcubeului (1994), El rumor de los chopos/ Foşnetul plopilor (1996), Los pájaros del frío/ Păsările frigului (2000), El vuelo de la bruma/ Zborul ceții (2005), La tierra en la sombra/ Ținutul din umbră (2007), Las voces derrotadas/ Glasurile înfrânte (2010), El horizonte hundido/ Zarea scufundată/ 2017 – poezie; La dehesa iluminada/ Pajiştea luminată (1990), La mirada sepia/ Privirea sepia (1994), La bóveda de cuarzo/ Seiful din cuarț (1996), Bruma/ Ceață (1998), El césped de la luna/ Gazonul de pe lună (2001), Los hijos de la mina/ Copiii minei (2003), El libro de las aguas/ Cartea apelor (2007), Los ojos de Natalie Wood/ Ochii Nataliei Wood (2012), El jardín vertical/ Grădina verticală (2015), Los árboles que huyeron/ Copacii care-au fugit (2019) – proză, pentru care a fost răsplătit cu nenumărate premii.
José Andrada
Tatăl mamei mele mirosea a fân,
a velur moale și-a depărtări.
În el intra vântul amurgului
și ieșea apoi prefăcut în lumină.
În ochii lui nicicând n-am zărit negură.
Era tot numai zâmbet
ce licăre-n ploaie, iar la căderea nopții
în ochii lui ardeau întruna doi licurici.
Tatăl mamei mele era u
n măslin cu ramuri ce scârțâiau surâzând.
Fiica lui și cu mine
ni l-am amintit azi:
ea – atât de ușoară și de fragilă,
atât de subțire, ca un fluture s-a-nălțat
din amintirile mele
și amândoi am ajuns la chipul tatălui său
să ne-afundăm
în bucuria intimă a vocii lui.
Bunicul meu vorbea mereu în metafore
de ulei, iar zâmbetul său luneca
peste copilăria mea-ntunecată.
Câtă iubire-ncăpea în zarea inimii lui!
Câtă dulceață era-n profilul lui
de plop prietenos și semeț! Pe zidul
firii lui nu era loc pentru tăcerea
violetă a umbrelor
toamnei. Azi-dimineață fiica lui și cu mine
am re-nviat lumina ce-l locuia
în vremea aceea caldă
cu stejari și poteci neștiute,
în care cerul, atunci când ploaia-nceta,
își trăgea răsuflarea și-și deschidea mapa
întotdeauna albastră
s-ascundă acolo ochii bunicului meu
și mâinile lui pline de fum și singurătate.
Fragilitate
Îți șterg colțurile gurii
și văd pe pielea ta
luminile-aprinse
din inima violetă a tatălui meu,
toți norii roșii ai copilăriei mele
rotindu-se câteva secunde pe deasupră-ți.
Soarele revarsă
în spatele ferestrelor
o mireasmă de aur matern.
Prin fragilitatea ta se plimbă vrăbii
cu penaj indigo. Intru în glasul tău
atât de slab și supus
aidoma unei șopârle printre crăpăturile
unui timp luminos pe care l-am văzut amândoi.
Când te contemplu, devin din nou albastru
precum privirea ta din flori de geraniu. Ochii tăi
sunt marginile unui amurg
ce nu se va-ntuneca în mine nicicând.
Din alte primăveri
Îmi sosesc fetele, şi-n umbra sufrageriei
le vorbesc despre copilăria mea.
E mult de când s-a-nserat.
Soarele umple de umbră acoperişurile.
În copilărie – le spun –
am fost un spiriduş
sau o pupăză înțeleaptă. Mi-aduc aminte ca azi.
Şi cum mai dansam cu privighetorile
când se lăsa seara! Iar acum îmi visez
părinții mâncând de pe muşama
bobițe de rouă, iar pe frații mei
plângând împreună cu mine
lângă strălucirea
tristă şi portocalie a plopilor.
Le mai spun fetelor mele
c-am fost un păstrăv blând
printre algele verzi ale scurtului curent
şi ele vor să mă prindă,
dar copilăria mea
se scurge, albastră, printre degetele lor de apă.
Om rar
Sunt ultimul om care vorbeşte cu păsările,
cel ce şopteşte ochiului bufniței
atunci când pe câmp
nu mai e nimeni
iar în amurg zace o strălucire
pe care doar sufletul meu o poate-nțelege.
Sunt bătrânul
ce iubeşte urzicile
atunci când, la lăsarea serii, soarele vomită
lentoarea violetă a umbrelor
ce tremură ca nişte târâtoare îmblânzite
sub cortul inutil al albastrului.
În jurul sufletului meu
e numai frig
dar în pieptul meu încă mai dorm păstorii
iar vara cade-n palma mea
ca o şopârlă aurie.
Sunt lumina
ce le dă apă păstorilor morți,
cel ce iubeşte durerea nucilor
atunci când soarele vomită stuf şi iarbă-neagră
cu câteva minute-nainte
de lăsarea-ntunericului.
Uneori sunt spicul
îndrăgostit
de ultimele stele-ale cerului
şi mă-nfund în cele mai mărginaşe trotuare
pe unde iarna nimeni n-ajunge
în afara zborului huhurezului prin flori şi umbletul
hoinarului angelic
ce-şi ascunde-n lanurile de grâu
umilința senină a vechiului acordeon.
Locuiesc în bătrânul pântec al norilor
şi toamna salut tăcerile
fericite-ale negustorului
ce tranzitează printre rugii-aurorei.
Mierlele-mi dau binețe când traversez
tihna zării afunde
şi zbor
laolaltă cu libelulele pe suprafața
trainicului lac al iubirii.
Mărăcinarii mă-mbrățişează:
sunt bătrânul,
ultimul om care vorbeşte cu păsările.
Nimeni nu mă-nțelege; de-asta am aripi
şi încă mă mai ascund în tihna de muşchi
a bufniței fericite printre stâncării
sau în taina măcălendrilor sub tremurul violet
al umbrelor
ce încă mai regurgitează soarele copilăriei mele
unde încă rezistă singurul adevăr.
Huhurez
Clipele-acelea în care nu te doare nimic.
Stai
tăcut,
privind cum îți aleargă norii prin suflet,
departe de toate,
în tine,
în transparență. Nu aparții nimănui,
niciunui grup;
nicio marcă nu-ți acoperă truda.
Prin urmare, nimeni nu te poate
cataloga.
Scrii din adânca ta părăsire,
plină de urzici
şi de plopi înfrânți.
Şi, cu toate astea, rămâi aici:
singuratic,
adăstând în măruntaiele tăcerii,
ca un huhurez
rătăcit în vitrinele nopții,
simțind lumea în propria-ți respirație.
Lasă un răspuns