Mihai Eminescu – marile proiecte

Share Button
Cornel UNGUREANU

În 1872, între postumele lui Eminescu un loc aparte ocupă Demonism, Miradoniz, Odin şi poetul, Memento mori: în 1873, Povestea magului călător în stele, Care-i amorul meu în astă lume, Privesc oraşul furnicar, O arfă pe-un mormânt, Dumnezeu şi om, în 1874, Pustnicul, Cum negustorii din Constantinpopol, În căutarea Şeherazadei, Preot şi filosof, O, adevăr sublime. Câteva dintre acestea trec din faza de proiect. Povestea magului călător în stele rămâne însă fragmentară. Poetul trage substanţa lui în alte poeme, însă nu Faust, ci Luceafărul va fi poemul care va capta energiile majore ale lui Eminescu.

În proiectele poetului exista, prin urmare, şi tentaţia unui Faust. Ne aflăm în zona de foc a gândului eminescian, care îşi propune să cuprindă ceea ce are mai profund devenirea sufletească. Eroii poemelor sunt fiinţe înzestrate cu puteri absolute. Magul „se pare cum că este al mării Dumnezeu”. Într-un proiect dramatizat al acestrui poem, dialogul dintre Mag şi Prinţ, asemănător celui dintre Faust şi Wagner, ia următoarea formă: Mag: (de după scenă): Omul cu gânduri înţelepte/ Nainte de toate învaţă să aştepte./ Tu n-ai deprins-o încă. Dar iată-mă-n sfârşit… Prinţ: Eu văd cifrele-mi toate din lecţia de azi/  Deşi a le pricepe nu pot. Te rog dă-mi cheia/ La cele ce privesc acuma ca să străvăd ideea”. Cheia celor privite – dezlegarea enigmei.

Încercarea de dramatizare a poemului a fost abandonată şi, odată cu ea, ideea unui Faust. Şi e abandonată fiindcă poetul încearcă a descoperi mesajele Răsăritului: problema lui Faust e a civilizaţiei apusene. Opoziţia dintre Occident şi Orient ţine de un fel de a accepta, a elogia, a iubi lumea veche: lumea imperială a vechii Dacii. Opţiunile pentru Orient sunt formulate cu fermitatea cu care sunt respinse valorile apusene:

„În furnicarii din Apus ei toată/ Viaţa-mi fac doruri nebune,/ Nu ştiu că lumea nu-i ceea ce cată// Ei caută adesea minciune./ Neam vine şi neam trece – toţi se-nşală./ Eu adevăr nu cat – ci-nţelepciune.// Căci mintea cea de-nţelepciune goală/ Oricât de multe ade-văruri ştire-ar/ Izvor de-amărăciune-i şi de boală// În ladă aur oricât grămădire-ar/ Cu aur nu se stinge-n veci amarul/ Şi pace numa-n inimă găsire-ar”.

Nu mintea, ci inima, nu raţionalul, ci sensibilul. Cunoscătorii „civilizaţiilor tradiţionale” susţin că „simbolismul ne apare în mod special adaptat exigenţelor naturii umane, care nu este o natură pur intelectuală şi care are nevoie de o bază sensibilă”, pentru a se ridica la înţelegerea lumii. Limbajul e discursiv, imaginea e sintetică. Aceste idei vechi  pot fi regăsite şi în Dumnezeu şi om:

„Erau vremi, acelea Doamne, când gravura grosolană/ Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător…/ Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător/ Nu putea să-l înţeleagă…”

Cărţile vechi sunt cele pline de adevăr fiindcă înlesnesc cunoaşterea simbolică. În ele „Tu, Christoase, – o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă/ Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă cu ochii reci!”

Un loc aparte ar trebui rezervat  poemei Preot şi filosof. („Nu ne mustraţi! Noi suntem cei cu auzul fin/ Şi pricepurăm şoapta misterului divin.”). Pe de o parte, preoţii care transmit adevărul prin „idoli, pietre, lemn”, deci prin simboluri apte a-l face sensibil, pe de alta, poeţii care, conform tradiţiilor vechi, deţin adevărul. Sau cum arată Rene Guenon: „…şi, de altfel, la origine, poezia nu era deloc această vană literatură  care a devenit ea prin degenerarea care explică mersul coborâtor al ciclului omenesc: ea avea un caracter sacru”. 

Subconştientul imperial. Foarte puţini dintre scriitorii români pot fi  subordonaţi conceptului de geografie spirituală ca Mihail Eminescu. O geogra-fie… care îşi descoperă mereu exegeţi, cercetători, autori capabili să descopere că Eminescu a rămas o zi sau două la Arad sau la Făgăraş, la Comloş sau la Băile Herculane. Geografia  eminesciană este mereu legată de treceri şi de aşezări imprevizibile, de căutări şi de descoperiri pe care imaginarul colectiv le spo-reşte cu o fericită generozitate.

Itinerariile bătute de Slavici sunt întotdeauna acoperite de diplome, sunt fructificate în pagini utile cititorului. Niciun drum întîmplător, nu există nicio risipă. Slavici ştie de ce vine la Arad, de ce pleacă la Timişoara sau la Budapesta sau la Viena. Slavici e raţional, Eminescu – am putea spune repede – e pasional. Îl inflamează o carte, un eveniment,  o iubire, o amintire, ruinele unei cetăţi.  Se supune somaţiei.  Este mereu supusul unui mesaj mai adânc,  invizibil pentru cei care trăiesc freneziile cotidianului,  impactul imediatului.

Pentru tînărul Eminescu spaţiul real devine mereu unul simbolic. E copleşit de istorie – de eroi de demult, de posibi-lităţi ale devenirii: de şanse şi de neşanse. Geografia eminesciană e, mai degrabă, una simbolică. Muntele, dealul, marea, insula (ş.a.m.d.) pot fi desigur căutate sau recunoscute într-o geografie fidelă fiecăruia dintre noi – dar  trăiesc,  în acelaşi timp,  un efect al îndepărtării.  Un ciudat Verfremdungseffekt. Fac parte dintr-un pasaj, dintr-un loc de trecere, dintr-un spaţiu în care valorile lui Dincolo devin palpabile. Călătoria îl poartă într-un loc de unde poate vedea mai bine dincolo. Din locul unde a ajuns,  poate recunoaşte pagina citită în bibliotecă.  Poate să o recunoască – să o valideze. Descoperim un Eminescu care călătoreşte, dar îşi asumă călătoria cu orgoliul tînărului care este, în fiecare moment al itinerarului său, acasă. E acasă la Blaj, la Timişoara sau la Viena. Dar tot la Blaj, la Viena sau la Timişoara e în străinătate.  E Dincolo.

Primul articol pe care îl scrie Eminescu este unul polemic. Este, paradoxal,  antimaiorescian. Maiorescu atacase,  cu ştiuta lui energie polemică, limba publicaţiilor româneşti din Ungaria,  D. Petrino prelungeşte disputa şi scrie un articol împotriva lui Aron Pumnul,  iar tînărul de 20 de ani explodează. E posibilă o asemnea infamie? Maiorescu e într-adevăr o personalitate importan-tă,  gestul său fusese  decisiv în aşezarea valorilor,  dar urmaşii săi ce ne fac? Sunt mai degrabă caricaturi:

„După faimoasele Critice, în sine bine scrise (s.n.), ale dlui Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la lumină o şcoală a sa de partizani care, minus spi-ritul de o fineţă feminină şi minus stilul bun şi limpede al dsale, să aibă şi ea aceeaşi ridicare la nivelul secolului 19,  acelaşi aer de civilizaţiune şi gravitate cari, din nenorocire sînt numai o mască ce ascunde adeseori numai foarte rău tendinţa cea adevărată şi ambiţiunea personală”. E, poate spune istoricul li-terar, începutul războiului cu Petrino.  Editorii volumului al  IX-lea al Operelor  presupun că primul articol al lui Eminescu e scris din însărcinarea studenţilor vienezi (Societatea România a studenţi-lor  din Viena ţine şedinţă pe data de  9 nov. l869 şi hotărăşte să-i răspundă lui Petrino – broşurii sale Puţine cuvinte  despre coruperea limbei române din Bucovina) şi fără îndoială că aşa este. Eminescu îi răspunde lui D. Petri-no, lovind direct si fără menajamente în autorul broşurii anticiuniste. El, Petrino,  nu-i altceva decît caricatura unui aristocrat, titlul său de baron nu-i dă îndreptăţirea unui lider. Mai rău e că aceste caricaturi au titluri de nobleţe.  Autoritatea lor nu se desfăşoară sub semnul adevărurilor scrise, ci sub semnul titlului nobiliar:

„Aceste estreme, scrie Eminescu (latinismul cu excesele sale n. n.) au fost condiţionate de însăşi natura lucrului,  nu poţi defige mijlocul unei linii pînă cînd nu vei fi aflat punctele ei estreme.”

Judecata lui Eminescu pune, aşadar,  sub semnul întrebării nu doar broşura lui Petrino, ci judecata maioresciană.  Alecsandri,  Maiorescu, junimiştii sunt dincolo de graniţă. Condiţia celui care trăia dincoace era legată de urgenţele unui spaţiu. Ei, latiniştii, aparţineau unui Imperiu care trebuia să-i exprime şi pe ei. Nu se depărtau de popor, ei încercă să redea poporului valorile uitate, abandonate sau ameninţate de contextele momentului. Nu Maiorescu este aliatul,  ci Aron Pumnul, latiniştii, studenţii de la Viena  care îi sunt devotaţi maestrului lor. Maiorescu este în altă ţară, în care urgenţele sunt altele.

Să nu uităm că în articolele din 1870 şi 1871 Eminescu este lider de opinie. El exprimă (şi) un grup, o societate care are un program al ei.

Care program? Alt articol important este cel publicat de Eminescu în Fede-raţiunea, nr. 33, 5-17 aprilie 1870, p. 127. Este un articol care are în centrul lui problema dualismului. Românii trec,  prin decizia din 20 iunie 1867 a Împă-ratului, de sub stăpînire imperială sub stăpînire maghiară – Transilvania şi Banatul devin părţi ale Ungariei. În decembrie 1868 Dieta sancţionează legi care decretează că în Ungaria există o singură naţiune, unică şi indivizibilă. Românii,  sârbii,  croaţii,  slovacii nu mai există. Federaţiunea este (aşa cum arată notele de la pagina 521 a Operelor vol. IX) organul de presă al românilor din Imperiu care luptă pentru federalizarea popoarelor de sub stăpînirea austro-ungară.

„Să ne grăbim dar a ne declara solidari cu naţiunile nemulţumite ale Austriei să păşim la o activitate comună cu ele,  căci mîni va fi chiar prea tîrziu, mîni chiar se vor bucura numai aceia de fructele răsturnărei constituţiunei care vor fi ajutat a o răsturna, mîni nu va vrea nimene să primească mîna de înfrăţire a unui popor fără energie… Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în  puterile lor proprie, noi nu ne-am convins încă cum că puterea şi mîntuirea noastră în noi este!’’

Profetismul eminescian nu alterează liniştitele demonstraţii – el subliniază doar calitatea unui program politic.

Un articol mai amplu,  apărut în Federaţiunea,  4 şi 11 mai 1870, ar merita un comentariu mai amplu: Ecuilibrul.   Articolul poate fi taxat la prima vedere de un antimaghiarism visceral. Ce se în-tîmplase – ce stîrnise reacţiile lui Eminescu?

O simplă retrospectivă istorică ne poate întoarce la anul 1848, cînd româ-nii, popor extra muros în Transilvania, mizaseră pe Împărat. Naţiune de agricultori, tradiţională în sensul adînc al cuvîntului, românii legau ideea imperială de devenirea sacră a lumii.  Acvila şi crucea erau una, puterea pământească şi cerească  se exprimau prin acelaşi om. Emanciparea maghiară – şi eroii naţionali maghiari,  sancţionaţi ca atare de revoluţia de la 1848 – deveneau, pentru români, divinităţi rele. Eroii naţionali ai românilor din Transilvania luptaseră, se sacrificaseră pentru Împărat. Împăratul era Austria, iar Austria era patria lor. Ei trăiau în imperiul lor.

Ceea se întîmplă la  20 iunie 1867 e nu numai o trădare, e o umilire. Românii nu mai fac parte dintr-un imperiu,  ei devin supuşii unui popor cu care avuse-seră relaţii de adversitate.  Pierd,  fără luptă, bătăliile de la 1848. Aliatul de atunci îi dă pe mîna duşmanului. Cât de îndreptăţiţi sunt ungurii, se întreabă Eminescu, să ia în stăpînirea lor Transilvania?

Ecuilibrul are  multe sublinieri pamfletare, născute dintr-un program de luptător. Pentru o bună lectură, poate că articolul ar trebui citit de la finalul lui:

„Să-i lăsăm dar de o parte pe aceşti oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări escepţiunale, cu torturele lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege… Ei nu sunt com-petinţi ca să ne dea nimica şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica. Să apelăm cu toată vigoarea de care dispunem la instanţa adevărată,  «la tron».

Toate naţiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, şi cînd vom avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continua cu înlesnire calculul cel mare şi secular ce se numeşte   Istoria Austriei!

În reconstrucţiunea Austriei trebuie ca sancţiunea popoarelor ca atari să premeargă sancţiunei suveranului.

Toate  popoarele sunt setoase de viaţă proprie,  şi numai din egala îndreptăţire a tuturor se va naşte ecuilibrul. Atuncea numele de «Austria» va fi sinonim cu  «pacea»”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sus