Lăsaţi cărţile să vină la mine!

Share Button

Magda Ursache: „Ridică-te Gyr, ridică-te, Crainic!”, Eikon 2020

Magda Ursache ne oferă o carte manifest, apărută la Editura Eikon din Capitală, în anul pandemic 2020 și intitulată „Ridică-te Gyr, ridică-te, Crainic!”. Cu scrierile Magdei Urscahe eram obișnuit, din paginile „Actualității literare”. De la subiectele alese, pe care mulți polemiști literari se feresc să le abordeze și până la un anume patos al argumentării, cronicile incomode ale Magdei Ursache atrag, „sunt întotdea-una imbold spre lectură, prin vervă stilistică și problematică”, așa cum bine observa Theodor Codreanu. Într-o vreme când ni se tot repetă că românii sunt lași, leneși și duplicitari, autoarea se întreabă „de ce nu-i cinstim destul pe cei care s-au împotrivit tăvălugului comunist?”. Deținuții politici, preoții martirizați ori rezistența anticomunistă din munți au devenit azi, în mod pa-radoxal, teme incomode, preferabil de ocolit. Concluzia? Istoria trebuie recuperată și învățată.

Lucrurile se leagă între ele, iar Magda Ursache are arta cititului printre rânduri. De la momentul decembrie ‘89 („e clar că deculturalizarea a început cu sacrificarea cărții. S-a tras în Bibliotecă, nu în balconul CC”), s-a ajuns azi la scoaterea „Mioriței” din manuale. „Cei ce-și schimbă locul (firește, profitabil)  se întâmplă să-și piardă și urma: limba română, pe care ar trebui s-o țină strâns legată de ei”. Mai grav, asistăm la o nouă „vânătoare de capete”. „Cenzura moare, dar nu se predă”, „demolatorul postdecembrist își trage sămânța din demolatorul proletcultist”, „istoricii adevărați riscă să fie înlocuiți de… isterici”, „școala e obligatorie, nu și ci-titul clasicilor”, „mizerabiliștii cer de-poetizarea poeziei” sunt doar câteva dintre avertismentele autoarei. Magda Ursache vorbește fără compromis despre alterarea culturală prin divertisment ieftin: „un haos lingvistic fără scăpare ne-a cuprins”. Într-o perioadă când în Occident circulă curente de esență extremă, precum cancel culture, „cultura” dărâmării oricăror repere culturale, pe altarul făuririi „omului nou” (recunoașteți expresia?), autoarea atrage atenția că „e greu când revizuirea (normală) dă în revizionism absurd”. În consonanță, Theodor Codreanu vorbea chiar de o „euforie post modernistă de șergere a memoriei”.

Ea se vede și în starea literaturii române de azi, despre care Magda Ursache scrie că „avem de toate: poezie cu cercel în limbă și sprâncene tatuate, poezie-pastișă, poezie reciclată (se poartă material uzat, decolorat, găurit), poezie manelistică, poezie fără diacritice (respectați diacriticele, altfel vă iese ca lui Bogdan Alexandru Stoenescu, într-un „Supliment lierar”, an curent: Caci si critica)”. Există însă și repere, iar câteva nume regăsite în carte sunt Nicolae Breban, Petru Ursache, Virgil Diaconu sau Radu Ulmeanu.

În ceea ce privește locul nostru în Casa Comună a Europei, aceeași dezamăgire: „esticii sunt considerați cetățeni second hand, se știe. Dacă nu primitivi, atunci înapoiați, dacă nu barbari, atunci balcanici (…) Am fi nemoderni, chiar anti, superstițioși, misogini, în short, niște săraci cu tare orientale”. Problema este că, mai nou, „zestrea Sud Estului este contestată chiar de sud – estici”.

Poți fi de acord sau nu cu ceea ce spune autoarea (personal, mărturisesc că m-am aflat în ambele ipostaze), dar sunt destule pasaje, destule avertismente, care să te pună pe gânduri. Ca încheiere, cităm unul reprezentativ: „Memoria reperelor culturale trebuie apărată; altfel ne întunericim”!

Constantin Arcu: „Prin lumea largă”, patru volume, Editura Limes, colecția Paraliteraria, 2020

La ce mai folosesc jurnalele de călătorie într-o lume în care te poți plimba în fiecare seară prin New York, Paris sau Londra, prin intemediul unor vloguri transmise live pe YouTube? Ce rost mai are literatura de călătorie, care făcea deliciul coplăriei noastre, în condițiile în care izolarea nu mai există, iar fereastra spre lume s-a deschis imediat după ’90? Cu mâna făcută evantai, Constantin Arcu ne oferă cel puțin patru argumente: volumele consistente din ciclul „Prin lumea largă”: „Here I am, Europe”, „Alte meridiane”, „Ilustrate din Orientul Îndepărtat” și, aparte, prin ton, construcție și intensitatea seducției scriiturii, „Însemnare a călătoriei mele în America de Sud”. Dincolo de titlul ce aduce aminte de însemnările lui Dinicu Golescu, ultimul volum este mai degrabă un roman (eu așa l-am citit), în care „sinele dedublat” al autorului, cum bine observa Mircea Petean, se împarte între avalanșa de sentimente generate de un continent copleșitor prin dimensiuni, priveliști și contraste și frisonul imposibilei idile ce pare desprinsă dintr-un timp paralel, al tinereței și al maturității, împărțit între ceea ce este și ce ar putut să fie… Mereu la porțile visului, ca în orice călătorie.

Revenind la vlogurile de „travel” care au invadat internetul, pot spune că, paradoxal, marea lor majoritate reprezintă un surogat de realitate. Camerele 4k sau telefoanele ultraperformante filmează aventuri fără savoare, întâmplări banale, plasate în peisaje insolite. Poți cădea cu bicicleta și la Angkor Wat, și în fața blocului unde stai, în România. Cu ce te-a îmbogățit experiența asta? Chiar asta am întrebat și mi s-a răspuns: aici nu e Teleenciclopedia! No comment.

De aceea, prefer oricând peregrinările lui Constantin Arcu, care pleacă la drum cu cel mai prețios bagaj: cel al generozității, al cunoașterii, al culturii generale și al deschiderii spre lume. De la episodul nunții din Iran, care spulberă toate prejudecățile despre o societate închisă, unde dansul e interzis, iar frumusețea feminină e ținută sub obroc, până la portretul cerșetorului din Varșovia, autorul știe să meargă la detaliul semnificativ. Călătoriile lui Arcu sunt aidoma unui concert de jazz – o reprezentație cu piese unice, spontane, irepetabile. Combinația dintre anticipare și ceea ce se află la fața locului, așteptările depășite sau din contră, sentimente, dispoziția de moment, starea vremii, experiențe culinare și surprize, mai mult sau mai puțin plăcute, fac parte din fascinația lecturii. Stilul este alert, detaliile sunt evidențiate dintr-o trăsătură de condei, apoi ochiul avid de cunoaștere se concentrează pe alte repere, din teama de a nu pierde ceva important: „Nicola Balcescu, grande storico e patriota romeno”. Uneori stilul telegrafic potențează neașteptat atmosfera: „Plajă. Lecturi din Kipling”. Arcu știe că aceste mici nestemate își au dreptul la nemurire. Ca martor și cititor complice, îi mulțumesc Călătorului pentru generozitate.

Alexandru Sfârlea: „Obiecte și voci”, Editura Școala ardeleană, Cluj-Napoca, 2020

Poezia lui Alexandru Sfârlea, densă și plină de sens, se cere citită cu cumpătare. Trei poeme, apoi pauză. De recitire, de reflecție. Ce te faci însă dacă te trezești dependent de avalanșa de lumini și umbre, de senzații imposibil de transcris în cuvinte, decât de acel „bătrân reparator de suflete”, care, vai, nu a fost în stare să se oblojească pe sine? Întrebare retorică, din moment ce, de la primele versuri, devine imposibil să te mai desprinzi de lectură: ”…Pentru fiecare cuvânt crud și smintit/ care ți-a provocat suferință/ ai ajuns la o limită compulsivă,/ dincolo de care ori înnebunești/ și stai ghemuit în fereastră/ crezându-te mușcată,/ ori scrii texte pe propria piele cu lama:/ profiți de ocazie/ și vezi roșu în fața ochilor,/ totul în jur e de-un roșu brutal (…)” („La o limită”). Indiferent dacă e vorba de haiku, de „Qpoem, ca stare”, ori de poem în proză, inspirat presărate în cuprinsul volumului, emoția este aceeași. Ea pare a proveni din Sfârlezia (ori „Sfârlesia, țara mea”) cea unică și inimitabilă, cetatea care îmbracă creatorul, după propriile spuse, în „armură de amazoană, care luptă pentru o anume izbândă, a Binelui”. Alexandru Sfârlea, „poet până-n vârful unghiilor”, cum îl definea Gheorghe Grigurcu, este un maestru al construirii ambianțelor ireale. Fără exagerare, „Apropierea” mi se pare o nestemată a inefabilului: „În apropierea ei aerul avea un tremur/ ca atunci când argintul lunii/ i se configura la-ncheietura mâinii,/ dacă își ținea respirația/ nu era o înștiințare de bun rămas/ ci o aducere la cunoștință/ că pacea sufletească e în primejdie,/ apoi, aerul era poftit înlăuntru,/ unde se plia pe-un cumul de imprecizii:/ aveau să fie de nedescifrat mai târziu/ când, sosite din exil,/ pliurile rochiei/ încercau să le-ascundă…” („Apropierea”). Inspirata întorsătură de condei din final nu este singulară. La poezii precum „Răzgândirea”, astfel de schimbări neașteptate de perspectivă pândesc din spatele fiecărui vers: „Mi-e spatele asigurat:/ de un zid/ la care urmează să fiu pus,/ dar pericolul ce mă paște/ este acela că-mi tot vine/ să mă întorc la dânsul cu fața,/ el fiind alb, eu idem ca varul lui (…)” și așa, din aproape în aproape, lectura devine din ce în ce mai incitantă. Ar fi multe de spus, dar, ca acoladă, la final aș pune mulțumirea pe care i-am adus-o, în gând, pentru omagiul adus, ca de la poet adevărat la poet adevărat, lui „Mono”. Poetul revoluționar, ziaristul incomod și eroul tragic al boemei timișorene este evocat în poemul „Citindu-l pe Ion Monoran”: „Citindu-l pe Ion Monoran simt arsuri în piept/ prin undergroundul lui umblu cu o lumânare/ mirosind a lavă proaspătă de sub meninge (…)”. Este lirica „discursului provocator și justițiar”, condamnarea „cotidianului trivial și abrutizant”, despre care vorbea Constantin Cubleșan. O invitație la recitirea întregii „partituri”, în această nouă cheie!

Cristian GHINEA

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sus