Un „marginal” despre „hazotragic”

Share Button
„Nu privesc înapoi cu regret, dar nici înainte cu speranță”
Adrian Dinu RACHIERU

Deși, cândva, se visa „un mare scriitor comunist”, plătind tributul cuvenit, Radu Cosașu, traversând ani tumultuoși, cu o viață „atât de politică”, s-a repliat, refugiat în genuri minore, devenind scriitor adevărat. În fond, asumându-și trecutul, cu păcatele lui, el îl tot rescrie, detașat, relaxat, redundant, cu reconfigurări succesive, invitând, prin autoironie și antieroism, la o lectură depolitizată. Ajungând, constata Bogdan Crețu, „să creadă mai mult în literatură decât în comunism”, părăsind utopiile tinereții (Crețu 2020 : 6). Fără a cultiva, însă, proza canonică a vremii, aflată sub „dictatura romanului” (politic, mai cu seamă), transformând, ca „penitență”, jurnalismul în literatură, pe trunchiul unui biografism ficționalizat, inventând „autodenunțul”. Și refuzând, la pachet, „rafinamentul estetic” și „parșivenia etică”, cum însuși mărturisea.

În Anti-damblale (Polirom, 2018), deși volum compozit, adunând texte ocazionale, Radu Cosașu, ins „pățit”, bonom, ludic și autoironic, oricum un causeur rafinat, trecut printr-o grea boală de tinerețe și apoi, prin dezideologizare, făcând saltul de la bolșevism la caragialism, confirmă că este un autor popular, cu o cotă spectaculos (și imprevizibil) urcătoare după decembrie ‘89. Se declară, cu sinceritate, un „ipohondru moral” și se luptă cu „damblalele zilei”, într-o societate haotică, neașezată, trăind sub spectrul maniheismelor de tot soiul. Are cultul nuanței și îi repugnă vehemența; se autoflagelează, folosind un verbiaj volubil și se ferește de fanatizare și verdicte.

Fostul marxist (din convingere) rămâne un om de stânga, dar părăsește angajamentul sartrian și devine un observator camusian, recuperându-și, în continuitatea „unei respirații”, Istoria personală, cu „binecuvântate” rădăcini mic-burgheze. În această realitate proteică, instabilă, vădind un „caragialism genetic”, nevindecabil, Radu Cosașu se autodenunță și își ficționalizează biografia, împănată livresc, donându-i sens. Uitând, igienic, de perioada dogmatică, cu atâtea titluri înmormântate și alternând schizofrenic opiniile, în simpaticul parlament personal, bolnav de „caragialitate”, contemplând, cu „creierul din suflet”, hazotragicul societății noastre. Dincolo de rearanjări și reasamblări, sursologice și compoziționale, contabilizate de Ion Simuț, Supraviețuri-le, acum în varianta articulată, definesc, duios-sarcastic, „o sinteză memorialistică” (Simuț 2015:20), ca ficțiune autobiografică, sub semnul echivocului, scutită de traume morale.

În pofida anilor, „colportorul” Radu Cosaşu (n. 1930, Bacău) îşi păstrează vioiciunea spiritului şi iată, într-un epistolar imaginar (Viaţa ficţiunii după o revoluţie, Polirom, 2016), îşi recupera dublul (Oscar Rohrlich), cel care, de vreo patru decenii, încerca – fără a reuşi – „să-l sugrume pe scriitorul Radu Cosaşu din Bucureşti”. Sunt pagini spumoase, de rememorare şi autoflagelare, în această ficţiune epistolară, mixând, pe reţeta ştiută, istoria personală şi evenimentele politice, scrutând, cu o privire lucidă, propriu-i trecut (pe alocuri ficţionalizat), cu trena de angajamente, iluzii şi deziluzii. Introspecţia suportă, la tot pasul, corecţii ironice; şi, desigur, autoironia, dezacordul cordial, „împăciuitorist”, sub tutela marelui Caragiale. Introspectivul Cosaşu rămâne, într-o lume lipsită de nuanţe, un hotârât adversar al fanatismelor și al maniheismelor. Adică, „un om normal într-o lume anormală”.

Să recunoaștem, un seducător modelaj jurnalistic, învăluind în bonomie şi relativism pofta nesăţioasă de mărturisire, calibrează „memoria demiurgică” (cf. H. Zalis) a lui Radu Cosaşu, cinefil împătimit, „de meserie nuvelist”, cum se recomanda (prin 1980). Mânat de un irepresibil „zbenghi publicistic”, valorificându-şi secvenţial, cu francheţe, trecutul (tinereţea) şi avântul revoluţionar, autorul Supravieţuiri-lor a fost şi a rămas, de fapt, un febril reporter, trecut – cu arme şi bagaje – în tabăra ficţionarilor, topind scrisul şi trăitul într-un amalgam inconfundabil. Această „productivitate evocatoare”, desferecând izvoarele memoriei, încheagă, prin colaj, un fabulos autoportret.

Dar Radu Cosaşu (adică Oscar Rohrlich), dezvăluindu-şi, fără pudori inutile, educaţia politică şi sentimentală, rămâne detaşat, ferit de ispita mărturiilor încrâncenate, tratând cu „ipocrită înţelegere” (cf. Cornel Ungureanu) aberaţiile epocii. Frenezia asociativă, căzând în patimă antinomică, abundenţa referinţelor livreşti, spiritul dilematic, gustul calamburului, inventarul de trimiteri, elanul demistificator (scutit de cruzimi), în fine, glazura umoristică şi autoironia, dozate savant, conferă textelor sale (o lungă şi fragmentară depoziţie despre sine) un cinstit tratament democratic (subiecte şi genuri). Şi asigură, spunea Dan C. Mihăilescu, un „scut bibliografic”, filtrând asaltul emoţiilor, protejându-şi amintirile, radiografiind circumstanţele.

„Reporter în primul rând”, cum l-a taxat prompt I. Vitner, debutând la Revista elevilor (1948), trecut prin Şcoala de literatură, redactor la Scânteia tineretului, mai apoi la revista Cinema (1968-1987) şi, din 1993, la Dilema, Radu Cosaşu a văzut, şi el, în reportaj „un gen mândru”. Ritmul trepidant „i-a intrat în sânge”, a devenit o amprentă stilistică, (Vitner 1962 :324), pledând pentru „dreptul egalei consideraţii” şi subliniind rolul său fertilizator în procesul creaţiei. Mai mult, el însuşi sublinia, cu „mândria naturală a reporterului”, meritele realismului socialist, reabilitând şi înălţând definitiv genul (vezi Viaţa Românească, nr. 10/1961), reportajul încetând a mai fi „o şcoală de alfabetizare într-ale literaturii”. Încât, inevitabil, la începuturi, Radu Cosaşu a scris în ton festiv, „în spiritul şi limbajul timpului” (Micu 2000 :532).

A străbătut ţara în construcţie, s-a vrut monografist al Bicazului, a salutat entuziasmul vieţii libere şi voluptatea muncii; a cules din „preaplinul vieţii” un şir de portrete, scene, întâmplări (v. Nopţile tovarăşilor mei, 1962), elogiind pasiunea constructivă, „sudura umană”, poezia nocturnă a atâtor întâmplări, subscriind pedagogiei sociale pe avântat vector propagandistic, de la benistul Anton la seralistul Alecu (v. Noapte sub balonseid), acesta învăţând sârguincios „în ce constă valoarea poeziei Mariei Banuş”. Interesat de cunoaşterea vieţii, tânărul scriitor se documentează.

Teoria adevărului integral, lansată la Conferinţa tinerilor scriitori (1956) îi asigură „o incomodă celebritate”, nota D. Micu, devenind peste noapte un personaj negativ. Supravieţuirea (ca scriitor) în acel „eroic” deceniu (cu valul de şedinţe şi prelucrări, cu numeroasele percheziţii, excluderi, reeducări şi reabilitări) trece în memorialistică, oferind o spovedanie tragic-comică. La oaste fiind, vigilentul soldat fruntaş, de pildă, o va critica, în Scânteia, pe Maria Banuş pentru „imaginaţie lâncedă”. Antifascist, comunist fără de partid, extremist de centru, savurând „plăceri burgheze”, cu o familie renegată, Cosaşu a debutat „ca fricos”, sub semnătura lui Radu Costin, prin „cărticica” de 76 de pagini, cu titlu cazon, Servim Republica Populară Romînă (1952).

A scris mult, febril, tributar viziunii reportericeşti, încât abia bufonada din Maimuţele personale (1968), adunând proze satirice, semnificând „adevăratul debut”, anunţa benefica schimbare la faţă. Avalanşa editorială continuă, cu piese de teatru (Mi se pare romantic, 1961; Un surâs la 6 dimineaţa, 1964), cu versuri (Poveşti pentru a-mi îmblânzi iubita, 1978), elanul confesiv devenind simpatic-sincer (Mătuşile din Tel Aviv, 1993), până la Autodenunţuri şi precizări (2001). Reţeta pare simplă: volubilul Cosaşu culege o puzderie de întâmplări, îmbrăcate în halou fictiv: de la Un August pe un bloc de gheaţă (1971) la Viaţa în filmele de cinema (1972), Ocolul pământului în 100 de ştiri (1974), Cinci ani cu Belphegor (1975) sau O vieţuire cu Stan şi Bran (1981) şi Sonatine (1987). Toate, cu lăcomie de concret, îndatorate paginii de ziar, cu ştiri aglomerate, îngurgitate, metabolizate, în irepresibilă poftă asociativă, vorbind despre viaţă şi literatură, muzică şi politică, cinematograf şi fotbal.

O primitoare Arcă a lui Noe, sesiza Dan C. Mihăilescu, şi o şansă de a-şi epiciza, cu ironie cordială, tinereţea furtunoasă, experienţele de lectură şi cele sentimentale, mărturisindu-se „cu fulgi cu tot”. E de remarcat (v. O supravieţuire cu Oscar, 1997) că lumea lui Oscar Rohrlich revine în forţă; cândva, gazetarul revoluţionar, retezându-şi rădăcinile, apt de „hotărâri fundamentale”, în conflict cu mediul familial, se dezicea de rămăşiţele mic-burgheze, lepădându-se de „materialul iudaic”. Modelul putea fi un Pavel Korceaghin şi, desigur, caracterul „ilimitativ” al Revoluţiei. Această selecţie, în serialul de ecou al Supravieţuiri-lor (1973-1989), probează, însă, asumarea evreităţii; cu mobilitate, inteligenţă şi cochetă prefăcătorie, comentând, fără menajamente, în politică şi erotică, eşecurile din lumea nouă.

Un itinerar accidentat, jalonat de convingeri ferme, fervoare revoluţionară şi şocante excluderi, dezvăluit fără încrâncenare şi pusee resentimentare, probează această ofensivă a celui care, sub imboldul revoluţiei interioare, rămâne, irevocabil, un mic burghez (v. Sapho şi Schubert). Logica (1985), bazată tot pe motive biografice, decupează – cu sinceritate – o perioadă grea, trădând o „conştiinţă sfâşiată”. Dar „răfuiala” cu trecutul se deschide relativist spre nuanţări bogate, topeşte într-o formulă proprie candoarea, tandreţea şi sarcasmul, corectează patetismul prin ironie şi oferă, până la urmă, chiar o „biografie a epocii” (Manolescu 2008 :1114). Încât, pornit „în căutarea consistenţei”, cum spera Lucian Raicu, lansând formulări percutante şi folosind tehnica inventarului, Radu Cosaşu cuprinde totul, atent la adevărul psihologic (integral).

Dincolo de corsetul speciei, ziarul său „autobiografic”, „înghiţind” viaţa lumii, percepută – sub bombardamentul ştirilor – fragmentarist, refuzând macroepia, impune un palpit personal şi, în egală măsură, un stil inimitabil, în care – suntem avertizaţi – nu contează „despre ce se vorbeşte”. Cosaşu, deloc persecutat de temeri, întreţine în savuroasele sale pagini o relaţie oximoronică (Cristea-Enache 2001:132) şi armonizează antinomiile, aliind adevărul cu ficţiunea, sentimentalismul cu hedonismul ideologic şi cinismul, sub cupola unui filo-caragialism care strecoară, insinuant, umorul; şi care vizează media. „Facem o medie”, propune nonşalantul autor, rubricant – sub deghizament – în multe locuri, citând copios, calamburos, cu vervă şi naturaleţe. Fostul Belphegor îşi asumă lumea, are opinii, le expune săltăreţ, într-o eseistică jurnalieră, compozită, salvând onoarea unui extremist de centru. Iubeşte intertextualitatea, dar, evident, natură livrescă fiind, nu are răbdare epică şi nici nu pariază pe ficţiune. Are, în schimb, constata Paul Georgescu, „o seninătate a pneumei”, în filiaţia veneratului Caragiale-„Babacul”.

E de observat că, folosind abundent pastă autobiografică, Radu Cosaşu nu se comportă ca un diarist. El nu notează, ci rememorează (selectiv), calculând savant / dezinvolt efectele; cheamă în sprijin personaje fictive (truc vechi al „autobiografiştilor”), se întoarce „la firescul vieţii” (cf. Alex Ştefănescu), trecând în revistă, cu o tandreţe caustică, autopersiflantă, „luptele” de altădată: mândria vârstei revoluţionare, extirparea („fără metodă” a) rădăcinilor mic-burgheze, fuga de acasă, normalitatea pierdută şi recuperată, briza scepticismului matur, traversând – din unghiul faptului divers – medii felurite.

Dincolo de „proteismul onomastic”, „denunţat” de Marian Popa (Ben, Beniamin, Câmpeanu, nea Radu, Roric), Radu Cosaşu reabilitează şi o tipologie scriitoricească, în care intră unii dintre congeneri (T. Mazilu, I. Băieşu, N. Ţic), trecuţi prin dramatice experienţe similare. Rescrierea trecutului, lăsând senzaţia confesiunii, pendulând între dramatic şi comic, inventariind clişeele epocii, procură pagini de calitate, mascând tragismul de fundal. Fanatismul adolescentin s-a volatilizat, scriitorii preferaţi s-au substituit familiei, autorul însuşi, îmbătat de „aerul de ficţiune”, vrea să trăiască „ca în cărţi”, ştergând graniţele.

Păcatele tinereţilor, reluate mereu, repovestite capricios, din alte unghiuri, sunt îmbrăţişate cu o tandreţe sarcastică. Epoca însăşi, deloc veselă, prin istoriile picante şi experienţele erotice ale lui Roric, „un revoluţionar picaresc” (cf. M. Ungheanu), dedicat cauzei, devine un comunism hazos, cu Stan şi Bran (cf. Luminiţa Marcu). Cosaşu, biciuit de stimulii vârstei tinere, s-a aruncat „în braţele Revoluţiei”. Retrospectiva priveşte cu umor scenele de altădată (trăite, într-un mediu opresiv, fie cu fanatism, fie cu frivolitate). Cosaşu, acceptând în ultimele volume ale Supravieţuiri-lor identificarea onomastică, părăsind deghizamentul, se livrează fără rest. De la distanţă, intervalul comunizant, scuturat de frisonul doctrinar, devine doar informaţie istorică, ne asigură C. Ciotloş.

Afirmaţia repune pe tapet o întrebare chinuitoare, de neocolit: cum e citit azi Radu Cosaşu (şi nu doar el?). Slalomând printre lozinci şi sentimente, privind îngăduitor şi iertător tinereţea „dogmatico-revoluţionară-erotică”, Radu Cosaşu scrie sub o respectată deviză: „nici un om serios nu poate lua totul în tragic”. Încât, detaşat, va învălui, cu o voioşie tragică, o epocă de teroare şi privaţiuni, ani turbulenţi, cu şedinţe exemplare. Biografia lui şi a generaţiei devine, ciudat, ficţiune, o lume imaginară, descoperită / redescoperită cu o jucată uimire şi curiozitate.

El însuşi personaj, refuză încrâncenarea ideologică, nu poate fi o conştiinţă scindată; bineînţeles, nu îşi reneagă adeziunile, colecţia de întâmplări şi opera de tinereţe, dar unda afectiv-romanţioasă reevaluează şi reinventează acei ani, evocaţi persiflant-caleidoscopic, cu o bonomie strunită, hrănită de triumful vital al biologiei, „la capătul sincerităţii”. Ca mare cititor (implicat), „insisificat”, cu lecturi trăite, trecute în viaţă, autorul poate nutri, abolind graniţele şi încrucişând genurile, un vis estetic. Toate genurile, zice apodictic Radu Cosaşu, „sunt animale libere”. Aşa fiind, tangajul dizolvă orice contradicţie, minciuna ficţională devine document, evenimentele biografice (ca motive obsesive, repetitive) poartă o aură livrescă.

Evident că reficţionalizarea, chiar marcată de obsesia trecutului, rămâne o istorie personală, fără mari ambiţii literare, cum maliţios s-a remarcat. Cândva, încolonat în armata reporterilor „harnici şi talentaţi”, Radu Cosaşu, cinstind stilul publicistic, „pune istoria în fabulă”, concluziona Eugen Simion (Simion 1984 : 470). „Ficţionarul” (vocabula infamantă fiind rostită de o femeie de serviciu, la sediul Gazetei Literare, mărturiseşte însuşi „beneficiarul”) se dovedeşte un ins avid, lăcomos, absorbind realitatea, deşi nu are superstiţia romanului; dar ecumenismul său textual, atras de „sonoritatea cuvintelor”, ne îngăduie să citim o epocă, cu toate vitregiile ei, din unghiul „râsofiliei”, bucurându-ne de o scriitură „năzdrăvană” (aprecia Lucian Raicu), în tovărăşia umorului („obligatoriu”, după vrerea autorului), tăvălit cu tandreţe în acizii ironiei.

Divagant, exhibându-şi competenţa, cu antene mobile, pensând faptul divers în eseistica jurnalieră, povestind cu haz încurcăturile tinereţii sale zbuciumate, lovindu-se de rigorile Revoluţiei, Radu Cosaşu înţelege, de fapt, literatura ca existenţă, trăind-o intim, erotizant. Se rescrie, se priveşte cu înduioşată detaşare, devine un el; povesteşte, de fapt, devenirea lui Radu Costin, sedus de convingeri stângiste, dar şi de apoliticul Anatole France, prea încântat de stil, cercetând perplexant viaţa frazei. Şi încercând să-şi concentreze „iepica” în fragedii (v. Sonatine, 1987), transformând în text şuvoiul evenimenţial, filtrat livresc. Fiindcă, doar ca fapt literar, prezintă importanţă. Mica proză Debutul și dispariția lui Radu Costin trebuie citită ca o primă criză de conștiință, decisivă.

De numele său se leagă momentul „adevărului integral”, un moment „luminos” (Marcu 2014:331), o idee „înfricoşătoare” atunci, rostită – ca ieşire singulară – de la tribuna Conferinţei tinerilor scriitori; o idee împărtăşită, însă, şi de alţi reporteri tineri, „trecuţi bine prin proletcultism” şi pentru care, ca „luptător cinstit”, cum îl calificase M. Beniuc, s-a ales cu o „exterminare mieroasă”. Salvat fiindcă „n-avea operă”, cum glăsuise Leonte Răutu, deloc doritor „a martiriza” tinerii condeieri, cei care nu contau (încă).

Acum, după o altă Revoluţie, depoziţia sa („viața ficțiunii”) are încărcătură dramatică şi îngăduie, „pe matriţă epistolară” (cf. Paul Cernat) şi filtru ficţionalizant o relectură a epocii. Fie că se mărturiseşte unui fiu inexistent (hălăduind prin Islanda şi Groenlanda), fie că primeşte, din spital, epistolele lui Artur Reznicek, un fost şef al cenzurii (umanizat, ins rafinat şi problematizant, convins că, „fără el”, Oscar Rohrlich nu ar fi supravieţuit), aflat în pragul sfârşitului, fie că, în fine, contrapune exaltatei Mihaela cinismul arhitectei Ioana (desluşind, „din Hossegor”, fenomenul Piaţa Universităţii), Radu Cosaşu rămâne un ficţionar patetic, bonom, trecut, fără a-şi pierde seninătatea, printr-o Istorie tenebroasă. Și care, azi, constata Bogdan Crețu, „interesează mai mult decât alți confrați”.

Note:

Crețu (2020) : Bogdan Crețu, Radu Cosașu. Pentru o literatură „minoră”, în Observator cultural, nr. 1037(778)/2020.

Cristea-Enache (2001) : Daniel Cristea-Enache, Ironia patetică a lui Cosaşu Oscar; Filo-logia şi alte iubiri…, în Concert de deschidere, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001.

Manolescu (2008) : Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.

Marcu (2014) : Luminiţa Marcu, O revistă culturală în comunism: Gazeta literară (1954-1968), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014.

Micu (2000) :Dumitru Micu, Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2000.

Simion (1984) : Eugen Simion, Radu Cosaşu, în Scriitori români de azi, vol. III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984.

Simuț (2015) : Ion Simuț, Radu Cosașu sau ficțiunea autobiografică, în Cultura, nr. 6(504)/19 februarie 2015.

Vitner (1962) : Ion Vitner, Prozatori contemporani, vol. II, EPL, Bucureşti, 1962.

Adrian Dinu RACHIERU

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sus