Magda Ursache: Trofeul singurătății

Share Button

Singurătatea necesară pentru a trage la galera unui roman; singurătatea ca apărare de mediul ostil; singurătatea ca gheară în gât pe timp de boală. Pe culmile disperării, Cioran: „Singura surpriză a singurătății este moartea” și asta după ce guști, tot în formularea lui, „aromele singurătății”.

Prietenul, bunul nostru prieten, urcat, cum ar spune Petru Ursache, „din înaltul de jos în înaltul de sus”, le-a încercat pe toate. Singurătatea, ca sindrom sau medicație, nu l-a izbăvit. A plecat cum a trăit, ca și Petru al meu: împăcat și tare.

Am fost primul cititor al ultimei sale cărți (așa cum a ținut să precizeze în dedicație), Sindromul Robinson,  Polirom, 2014. O carte despre singurătate și bătrânețe, singurătate și moarte sau, pur și simplu, despre singurătate. A putut s-o scrie pentru că a fost fundamental singuratic. Perfect singur.

Da, Mareș a câștigat trofeul singurătății.

„Ave, Magda!”

Cât îmi lipsește salutul lui, cât îmi lipsesc lungile noastre conversații: „Tema mare, asta-i important, nu fleacurile cotidianului.” Ca și el, cred în tema mare (tema singurătății este una), în teme cu grad mare de risc, în roman de clasă, clasic.

Dar de ce aș scrie toate astea la trecut, când dialogăm și acum?

– Dragă Radu Mareș, ești un aristos. Personajul cel mai singur dintre toate personajele tale ești tu însuți. Ezit între două titluri pentru notațiile mele: Scriitorul, singur și Trofeul singurătății. Care ar fi mai potrivit? Pariul singurătății polifonice l-ai câștigat.

– Câte soiuri de singuratici există, Magda?

– Cei depistați de mine numai în romanul tău Deplasarea spre roșu sunt singuraticul melancolic, singuraticul îndrăgostit, singuraticul disperat, singuraticul în depresie. Ce subiect e mai tulburător decât singurătatea? Singurătatea prietenoasă, dar și singurătatea glacială, cu lumina stinsă, insomniacă, nemângâiată, singurătatea înfricoșată de boală și de moarte.

Atunci nu știam că el însuși era colosal de vulnerabil la boală și la moarte. Colosal era vocabula sa, des repetată, aproape tic verbal, sunând ca un fel de clopoțel.  Pe celălalt cuvânt favorit, formidabil, îl așteptam să vină în dialogurile noastre. Și venea. Câteodată chiar despre un text al meu care-i plăcuse. Trebuie spus însă că Radu Mareș era foarte atent la cuvânt. E meserie asta. În proza lui, orice cuvânt e greu de înlocuit. Încercați. Eu n-am putut.

Mareș și-a oferit mereu capul pe tava criticii. Și-a asumat cu orgoliu eticheta de „expirat”. Mă pricep să scriu despre Mareș expiratul, pentru că mă las și eu provocată de etichetarea asta. La fel ca prietenul meu, nu cred că ideea națională e  caducă. Și nu suntem nici șovini, nici nedemocrați dacă apărăm stilul etnic românesc.

– Ave, Magda! Eu prefer trăirea de gradul 1, nu 2. Vreau de la Proust carne și sânge realistice, cu rost artistic. Adieu, Marcel!

L-am contrazis.

– Vrei de la Proust război și sânge, ca de la Tolstoi? Nu curge sânge ca-n Război și pace, așa este. Nu-i sânge, ci o otravă dulce, cu gust de madlenă. E fleac să conservi „puțin timp în stare pură”? Pe mine, Proust mă prinde de la primele fraze ca o muzică fină – poate și pentru că sunt cititoare de poezie – îl ador.

A revenit cu părerile lui Céline despre Proust, prea dure să le trec aici.

– Nu te urmez deloc. Céline apasă prea mult pe pederastie, eu o trec cu vederea. De ce-l vezi pe Proust numai la umbra bărbaților în floare?

– Culmea e că admiratorii lui Proust (Camil, Adameș-teanca) nu scriu deloc ca Proust.

– Dar Anton Holban? Ții minte cum l-a pus pe motănelul Ahmed să doarmă cu capul pe Albertine disparue numai ca să aducă vorba despre Proust? Să știi că tu poți și asta: să scrii ca Proust. Îți dau citate din tine care te contrazic. Tai, croiești materialul, dar când vrei să brodezi, brodezi precis și poetic. Constantin Cubleșan ți-a pus bine diagnosticul (cf. cronica din „Bucureștiul literar și artistic”, 5-6, mai-iunie, 2014).Vorbea acolo de descriere în „infradetaliu” plus sensiblerie. Știi ceva? Te prefaci, Radu Mareș. Să nu-mi spui că lingura lovită de farfurie nu-ți induce decât un zgomot, atâta tot. Ba îți aduce o senzație rară. La un scriitor profesionist, niciun detaliu nu este nesemnificativ. Contează dozajul. La tine este „milimetric”.

În vremea acestui dialog,  Mareș, în „Discobolul”, dar și în „Asymetria”, vedea în „condiția postmodernității” nimic altceva decât „noul realism socialist” redivivus.

Nu spun că nu avea dreptate. Spun doar – și o tot repet – că nu toți optzeciștii sunt postmoderniști. Mai sunt și optzeciști independenți. După cum douămiiștii nu sunt toți minimaliști, postmoraliști, apocaliptici, nu toți refuză livrescul cu înaintași cu tot și zic da scatologicului. Autori mari fără feed-back? Greu.

Cum nebănuite sunt potecile narative, căile ficțiunii, Mareș surprinde mereu. Vrea să fie echivoc, ambiguu (deține câteva feluri de ambiguitate, chiar șapte) și  este; vrea să spună neted ce are de spus – o face. Și nu-i simplu să scrii simplu.

Mereu reușește ce-și propune. În lista lui Mareș încap și Preda cu Moromeții, și Barbu cu Groapa, dar și Dumnezeu s-a născut în exil, Luntrea lui Caron, Zahei orbul, Noaptea de sânziene, roman ratat după marea critică, Bietul Ioanide, ratat după I.B. Lefter, lângă Cronica de familie, apropiere riscantă, în opinia mea, pentru autorul ei, Petru Dumitriu.

Am discutat cu Mareș despre două feluri de scriitură opuse: Ora  25 de Constantin Virgil Gheorghiu și Le parreseux de Constantin Amăriuței, dar mai ales despre Goma Goma Goma. Am ajuns de la Balzac, recitit la greu (o sută de bucăți) de Radu, și la Fram, ursul polar, și la Toate pânzele sus.

Deși își administra grijuliu, ca să nu spun chivernisea, singurătatea, Radu Mareș a găsit mereu și mereu timp să mă sune după cel mai greu moment al vieții mele: plecarea Bătrânului. În Ursăcheștii  (text folosit de mine ca prefață la Noi vrem cuvânt! sau alte feluri de cenzură, Eikon, 2015), Mareș narează începutul prieteniei noastre la o cină festivă, după un simpozion despre scriitor și carte, organizat de Adrian Alui Gheorghe, cu pricepere mare în a crea evenimente literare. La un vin colosal, ne-am recunoscut la prima vedere „nedușmani”.

Cazul meu, eliminarea din presă, „de o atrocitate aproape suprarealistă”,  l-a obsedat. Îmi cerea mereu amănunte despre excludere și i-am dat destule. Pe mine și pe Petru ne vedea „strânși în doi ca degetele unui pumn, dar și ca țepii ariciului.” Solidaritate în succese văzuse, nu și „solidaritate la greu, umăr la umăr, dovedită infisurabilă pe termen lung și când nu e în zare nicio speranță.

Când însă soarta te strânge în clește și curge sângele abstract al intelectualului, al artistului, – am studiat și asta – e rareori că sentimentele ce leagă un cuplu durează, rezistă. Mă uitam la ei când ne întâlneam, văzându-i mereu cu aceeași uluitoare poftă de muncă, fiecare cu un milion de proiecte, ca la a șaptea minune. Recunosc: nu se poate să nu-i invidiezi în secret…!”

Lui Petru i-a făcut un veritabil portret de cărturar în mediu ostil, fără vocația compromisului, „din categoria celor care dacă îi lași în bibliotecă cu creion și hârtie nu le mai trebuie nimic.”  Și încă: „El, savantul, nu făcea caz de statutul său, dar îi simțeai tu, ca radiația corpului încins, dacă nu erai nesimțit și te comportai ca atare”. Între el și „clovnii literatori” era „linia insesizabil de subțire, dacă știai să privești, imprescriptibilă”.

„Ave, Magda!”. Subiect: generația noastră, care a cunoscut ce a pătimit „opera care nu servește”. Cui? Liniei partidului unic. Acum, ideologiei political correctness. Ne confruntăm cu cenzura-dresură? Da. E în trend să scrii contra marilor spirite, Eliade, Cioran, Noica, Bernea, Țuțea, nu mai vorbesc de Gyr și de Crainic, nu mai vorbesc de H.H. Stahl, Petru Comarnescu sau despre iconari: Traian Brăileanu și Mircea Streinul. N-am mai apucat să-i trimit cartea mea, Ridică-te, Gyr, ridică-te, Crainic, dar i-am spus de titlul dăruit mie de Petru Ursache, pe patul clinicii cardio.

– Colosal titlu, Magda.

Leninstalinii, cum le spune Mircea Coloșenco, nu contenesc să-i nege pe martirii închisorilor comuniste, ca exponențialul Mircea Vulcănescu. Pe Mareș l-a deranjat uluitoarea anamorfoză făcută continuu de verzii ecologiști, foști roșii, și de fiii lor, vladleninii și ilicii, martirilor închisorilor comuniste, declarați la hurtă fasciști. Cred că, după ce a citit în „Fufa” (titlu-șoc de tabloid) sau așa ceva că „națiunea adună oameni fără scaun la cap, zărghiți”, s- a decis să scrie Când ne vom întoarce (Limes, Cluj Napoca, 2010). Un must read. O capodoperă. Carte de literatură mare, de Nobel.

Este un „Nu ne răzbunați!” vulcănescian în toate paginile romanului, dar și voința de a se dedica neamului. Gavril, supranumit Domnișorul, venit de la Cernăuți într-un sat de pe malul românesc al Nistrului, deține un formidabil spirit de sacrificiu. Este, în Când ne vom întoarce, și o poveste de dragoste , iar Mareș a știut că marile povești de dragoste sunt tragice.

– Magda, nu cumva e prea multă etnologie în roman?

– Deloc. Nunta Parscuței tinde spre un manual de datini in nuce, dar nu, dozajul tău e „milimetric.”

Radu Mareș bineștia că romanul începe când se termină documentarea, observațiile autorului despre istorie, mentalități, politică etc. Eu nu dețin tehnica lui: eșuez în inserturi.

Am discutat mult despre hybris. Și Hitler, și Stalin au fost atinși de hybris. Zelea-Codreanu și el, dar hybrisul lui Carol II e și mai urât, ca să nu pomenim de hybrisul lui Ceaușescu, cultivat de lăudători. Preotul Moța nu, nu-i deloc atins de boala asta. Am comentat spusele lui, citate de Noica: „Avem cu toții cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât tunurile și mitralierele; este propria noastră cenușă.” Și sunt periculoși morții lor: strigă mereu Prezent, Prezent, Prezent.

Nici vorbă de hybris la Domnișorul, de orgoliu gonflat, narcisism, preaplinul sinelui. Își dorește o Bucovină ca soarele de pe cer. Și ce utopie luminată e asta! Gavril M., om tenace, demn, auster, curat moral-civic, construiește în sat și reconstruiește biserica voevodului Ștefan, arsă de ruși. Este ucis (romanul crește din realitatea istorică a anilor 30-40), pentru că deranja frăția teandrică, solidaritatea mistică. I-a venit de hac glonțul: „Ucide păstorul și turma se va risipi.” Katria  simte moartea omului ei, vine pe calul negru, în rochie albă, cu pușca retezată. Moare și ea, dar trage prima, intrând în timpul etern al morții sacrificiale.

De ce e atât de blamat Eliade, văzut prin dioptrii de miopi, ca să nu spun prin creiere tembele (vorba lui Arghezi : „Ferește-mă. Doamne, de interpreți!”)? Pentru că a sperat în reacția Grund-ului la oribila „eliberare”, cea de la 23 august 1944, cu granițe încuiate și cu „reeducare” în gherle. Atunci, tradiția a fost cel mai mare pericol pentru ocupanți. Acum, e cel mai mare pericol pentru globalizanți.O vor stârpită din rădăcini. Și de ce deranjează elogiul „virilității”, când România e atinsă de maladia nepăsării? Cred că Mișcarea legionară e tema cea mai grea pentru istorici, dar și pentru ficționari, pentru că acolo s-au amestecat atâtea neadevăruri cu adevăruri.

Se repetă elevilor că geniul național nu există și, pe cale de consecință, sunt loviți în fel și chip rezistenții întru apărarea „celulei românești”. Și-i dau dreptate lui Th. Codreanu: adevăratul discipol al Școlii de la Păltiniș este Ioan-Aurel Pop, de unde și contrele de tot soiul. Iar detractorii săi nu sunt deloc detașați, dimpotrivă, nu ezită să-l transforme pe Nu în Da, privitor la un așa-zis angajament cu Securitatea.

Ce ne enerva deopotrivă pe Radu Mareș și pe mine era cultivarea  ideii că românii vin dintr-o patrie îngustă și dintr-o limbă la fel de îngustă, așadar n-ar avea  nicio șansă. Dar Joyce n-a pornit dintr-o patrie îngustă? Și câte alte exemple nu se pot da. Eram amândoi de acord că nici calitățile, nici defectele n-au vârstă; că nici nu există literatură de țară mare și de țară mică, de Center ori de Limes. Slobozeanul Șerban Codrin scrie poezie înaltă, la fel Paul Aretzu, din Caracal. Schenk scrie de pe Rin, Aurel Dumitrașcu de pe Bistrița. Parantetic spus, scrie și acum, grație prietenului său Adrian Alui Gheorghe.

Da, întorceam Lupercalia noastră literară pe toate fețele. Cei care ar trebui să fie opozanții guvernanților, rămași la fel de diplomatici și dilematici ca-n comunism; fostul activist devenit anticomunist; meritocrații care se lasă depersonalizați de puterea politică. Se folosește firul lung și firul scurt, ca să se dea direcții revistelor. Pe ordinea de zi: campania contra Goma; aneantizarea Istoriei lui Călinescu versus ediția completă Lovinescu; semnături contra catedralei,  precedate de campania contra „fundamentaliștilor” ortodocși.

Și ce de rostogoliri fac turtele ideologice! După ce au exploatat ortodoxia, au trecut la catolicism; după ce l- au tămâiat pe Ceaușescu, au trecut la colindatul președinților, de la Ilici la Iohannis. Mai greu le-ar fi fost să treacă pe la sediile partidelor, că-s prea multe.

După versiunea totalitară, a venit versiunea globalizatoare. Îi aveam în vedere pe totalizatori și totalizați, pe foștii informatori cu cruce cât mai vizibilă la gât, pe egoprozacii „în carență de mesaj” (formulare Mareș), pe autorii de literatură sexizată. E sintagma lui). Un prozator bun n-are nevoie de proptea porno ori scato.

Radu Mareș a renunțat la treburile de editor. Geaba visezi la perpetuare editorială când n-ai nici  bani, nici sponsori. A renunțat și la presa cotidiană, scăpând de ea ca Ulisse de Ciclop. Ne plăceau ziarele de format mare: broadsheet, serioase. S-au cam dus. Mareș a rămas pe „Acolada” și pe „Discobolul”. La scriscitit.

A venit, la urmă, Sindromul Robinson (Polirom, 2014), la care voi reveni.

Ave, Radu Mareș! Carte mare(ș). Carte grea.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sus