Criza criticii de poezie și rătăcirile ei

Share Button
„Viața literară din România este în prezent blocată de această sindicalizare a succesului, amestec de autoritarism comunist, snobism și carierism. (…) Situația în care ne aflăm este cu totul inacceptabilă.” Alex Ștefănescu

Stă în firea criticii ca ea să evalueze operele literare, adică să ne atragă atenția asupra operelor împlinite artistic și a celor neîmplinite, a operelor estetice și a celor pseudoestetice. Cu privire la calitatea literaturii, în general, și a poeziei, în special, nu puțini critici ne anunță de mai multă vreme că acestea sunt în criză și că ele își trăiesc ultimele clipe. Prezicerea morții literaturii/artei, făptuită încă de Hegel la vremea sa, se repetă periodic, iar Joseph Epstein, un critic mai apropiat în timp de noi, își pune chiar întrebări asupra morții poeziei; vezi în acest sens eseul Cine a ucis poezia? (Who Killed Poetry?), tradus în revista Cafeneaua literară, nr. 6 și 7, 2017.

Firește, „moartea” poeziei, mai precis a poeziei autentice, poate fi pricinuită de mai multe cauze. Astfel, poezia poate fi „omorâtă” de un sistem politic anticultural, care limitează drastic atât numărul celor care au dreptul de a publica, cât și tirajele cărților. Poezia mai poate fi „omorâtă” de ignoranța cititorului, care pur și simplu nu este interesat de cartea de poezie. Mă și întreb câți cititori, dintr-o sută, au citit o carte de poezie de la un capăt la celălalt, în afara cerințelor școlare sau universitare…

Dar poezia, mai precis poezia autentică, poate fi omorâtă și de… critica literară! Nu aș vrea să nedreptățesc totuși critica literară și să afirm că toată critica funcționează ca un killer literar, pentru că există și un tip de critică a cărei menire este tocmai aceea de a atrage atenția asupra operelor de valoare sau autentice și de a ierarhiza corect literatura: aceasta este critica estetică sau autentică. Dar alături de această critică există și o serie de alte tipologii critice, care, evaluând deformat poezia autentică sau de valoare, pun în pericol receptarea și existența poeziei autentice. Acestea sunt următoarele: critica descriptivă nonevaluatoare, care evită evaluarea poeziei autentice, critica pseudoestetică, ce evaluează în temeiul unor principii poetice inadecvate, deci pseudoestetice, critica generaționistă, care evaluând poezia (toată poezia) în temeiul principiilor poetice generaționiste schimbătoare, supraevaluează poezia generaționistă și devalorizează poezia autentică, și, în fine, critica suspendată și înlocuită cu diverse strategii, care urmăresc să asigure succesul anumitor autori sau opere poetice modeste. Despre critica estetică și cele patru critici deformate voi trata în cele ce urmează.

(1). Critica estetică sau autentică

Atunci când scriu o recenzie, o cronică literară sau un eseu despre o carte de literatură, fie aceasta o carte de poezie, de proză, de dramaturgie etc., o fac pentru a înțelege, explica, interpreta și, în final, pentru a evalua această carte în calitatea ei expresă de operă literară.

Scriu acea cronică pentru a-i spune potențialului meu cititor și chiar autorului cărții dacă opera respectivă este o operă de valoare, autentică, estetică, sau dacă ea este doar o operă modestă valoric, contrafăcută, minoră sau pseudoestetică; scriu o cronică literară pentru a-i puncta operei literare în cauză plusurile sau minusurile calitative. Și pentru că îmi propun să revelez calitatea artistică sau pseudoartistică a operei literare, critica mea este o critică evaluatoare, iar eu sunt, firește, un critic care evaluează.

Dar cum îmi pot da seama dacă opera literară comentată de mine este cu adevărat o operă de valoare sau nu? S-a spus că opera literară este operă de valoare atunci când ea confirmă gustul nostru estetic… Dar cum „gustul estetic” diferă de la un critic/cititor la altul…, o mai sigură evaluare a operelor literare este posibilă prin principiile literare estetice ale operei literare de gen respective.

De exemplu, opera poetică a unui autor va fi o operă de valoare atunci când ea confirmă principiile poetice estetice ale poeziei, în general, care sunt principii poetice estetice universale. Și îmi închipui că un critic autentic deține chiar aceste principii poetice evaluatoare sau că el are, cel puțin, simțul lor, așa încât evaluarea (aprecierea sau deprecierea) operei literare să nu fie una aleatorie. Evaluarea pe care criticul autentic o face în temeiul principiilor poetice estetice (sau a gustului estetic autentic) este evaluarea estetică, iar ea aparține criticii estetice.

Despre critica estetică mai trebuie spus că ea reprezintă modelul criticii, pentru că ea este un fel de critică-etalon, la care se pot raporta toate celelalte tipuri de critică literară, despre care voi vorbi în continuare.

(2). Critica descriptivă nonevaluatoare

Nu de puține ori critica literară se limitează doar la prezentarea și descrierea operelor literare, deci ea nu mai emite judecăți de valoare asupra calității operelor, nu mai evaluează operele pe care le discută. Adică discursul critic își face datoria să prezinte și descrie opera literară, dar el nu ne spune totuși nimic despre calitatea operei ce a fost prezentată și descrisă, așadar despre relevanța sau irelevanța estetică, artistică a operei literare în cauză.

La sfârșitul unei astfel de critici, pe care o putem numi critică descriptivă nonevaluatoare sau critică neutră, cititorul recenziei sau cronicii nu știe dacă opera poetică sau literară despre care vorbește criticul în cronica sa este o operă de valoare sau numai o operă modestă valoric, dacă ea este o operă poetică autentică sau doar una contrafăcută, deci un simulacru de operă. El nu știe dacă această operă merită sau nu merită atenția sa.

Consider, așadar, că după etapa descriptiv-exegetică, un critic trebuie să evalueze ceea ce tocmai a descris și comentat, deci că el trebuie să ne comunice punctul său de vedere asupra calității operei literare „cronicizate” și să ne argumenteze evaluarea sa.

Dar cronicile literare ne arată că, nu de puține ori, criticul refuză să evalueze operele literare. De ce? Cred că acești critici sunt nesiguri cu privire la calitatea operelor poetice/literare pe care le analizează și, fiind astfel, ei preferă să nu se pronunțe asupra calității acestora; ei preferă să fie „discreți”, „eleganți”, lăsând astfel actul critic nefinalizat.

Un critic nesigur pe judecățile sale de valoare poate să spună despre poezie orice, însă numai despre calitatea ei artistică evită să vorbească. De fapt, criticul nu știe dacă poezia comentată de el este una cu adevărat de valoare, sau numai una modestă valoric, eșuată literar. În consecință, el face un fel de critică neutră, indecisă, fără nerv și atitudine. O atitudine curioasă o au și criticii care refuză să scrie despre scriitorii de valoare, ca și cum aceștia nici nu ar exista. Sainte-Beuve, de exemplu, nu a scris nicio cronică despre poezia lui Baudelaire, cel mai important poet al vremii sale. Și este de presupus că marele critic nu era nicidecum lămurit cu privire la calitatea volumului Florile răului. Această indecizie cu privire la valoarea poeziei lui Baudelaire l-a determinat pe critic să refuze evaluarea ei publică. A vrut Sainte-Beuve să evite un verdict calitativ greșit, sau volumul Florile răului nu i-a spus criticului nimic care să-l încânte și mobilizeze? Dacă a fost așa, criticul este de plâns…

(3). Critica pseudoestetică. Supraevaluarea și subevaluarea operelor

Într-un interviu din Cafeneaua literară nr. 9, 2017, poetul Corneliu Antoniu observă că „Suntem țara cu cel mai mare număr de critici pe cap de locuitor. Toți cred – dar absolut toți – că dețin secretul creației, că au calitatea de a hotărî asupra unui destin, că au organ… Se fac topuri, se scriu istorii, se asigură eternități culturale, fiecare în felul lui.” Așadar, deși „suntem țara cu cel mai mare număr de critici pe cap de locuitor”, nu suntem totuși siguri că acești critici au cu adevărat calitatea de a hotărî asupra unui destin literar (poetic), că au organ critic, așa încât evaluările pe care ei le fac operelor literare să fie corecte, deci întemeiate pe principii estetice.

Critica literară care ratează evaluarea corectă a operelor poetice/literare este critica pseudoestetică. Această critică ratează evaluarea corectă pentru că ea folosește criterii de evaluare pseudoestetice, iar în temeiul acestor criterii, critica pseudoestetică fie supraevaluează operele modeste, fie subevaluează, minimalizează operele de valoare. Critica pseudoestetică este, așadar, o critică ce evaluează pe dos. Despre critica pe dos sau pseudoestetică se poate spune că este fie o critică generoasă, atunci când supraevaluează operele minore, fie o critică zgârcită, atunci când subevaluează operele de valoare.

Cu privire la critica generoasă fără temei, deci la critica ce supraevaluează operele poetice minore, observăm că aceasta este deosebit de activă. De exemplu, dacă vom răsfoi revistele noastre literare, vom observa repede că ele abundă de cronici și recenzii elogioase, generoase, care fac „opere mari” din opere modeste, care fac poeți mari din poeți mici. Așa încât dacă am lua în serios cronicile criticii generoase, care umplu revistele literare și cărțile de critică literară, am ajunge la concluzia că poeții noștri sunt aproape cu toții poeți de valoare și că poezia românească contemporană nu prea are rival în lumea poetică mondială.

În excesul ei de generozitate, critica contemporană s-a făcut de râs cu punerea pe soclu a unor poeți mediocri, precum Cărtărescu Mircea, considerat de către o bună parte a criticii, în special de către critica generaționistă, cel mai important poet contemporan, când un critic autentic și onest ar putea să demonstreze lesne precaritatea lui poetică.

Însă critica competentă tace. Abia după publicarea volumului de versuri nu striga niciodată ajutor (cu n mic, Editura Humanitas 2020) câțiva critici au demonstrat lipsa de valoare a poeziei lui M. Cărtărescu. Rolul criticii literare este, desigur, acela de a evalua corect, deci de a evalua poezia în funcție de meritele sau de lipsa ei de merite poetice, iar nu de a adăuga, de la sine, valoare, nu de a face scriitori mari din scriitori mici, minori. Dar critica se comportă de cele mai multe ori ca o instituție caritabilă. Devenită un fel de institut de înfrumusețare a poeziei modeste sau urâte, critica generoasă propune ierarhii poetice false și se descalifică pe sine.

(4). Critica generaționistă partizană

În tipologia atât de variată a criticii literare moderne se diferențiază și impune o critică ale cărei evaluări se petrec în temeiul principiilor poetice generaționiste, mai precis al principiilor poetice generaționiste ale unei generații poetice sau alteia. Aceasta este critica generaționistă. Chiar și unul dintre cei mai cunoscuți și influenți critici ai secolului XX, T.S. Eliot, apără în mod deschis critica generaționistă și evaluările ei. Iată ce spune el în articolul Granițele criticii (1956): „Fiecare generație trebuie să-și formeze o critică literară proprie”, deci o critică ce trebuie să aibă „categoriile ei proprii de apreciere, propriile ei exigențe, propriile ei scopuri” (1, p. 242).

Pentru o generație, a avea „o critică literară proprie” înseamnă, așadar, a avea o critică ce în actul evaluării poeziei folosește „categoriile ei proprii de apreciere, propriile ei exigențe” (s. m.), ne spune Eliot. Dar dacă „fiecare generație trebuie să-și formeze o critică literară proprie”, adică o critică ce are „categoriile ei proprii de apreciere”, deci propriile criterii de evaluare a poeziei, înseamnă că vor exista tot atâtea seturi de principii evaluatoare generaționiste câte generații literare există și vor exista de aici înainte, așa încât evaluând poezia în temeiul acestor seturi de principii diferite, fiecare critică generaționistă va considera că doar poezia generației sale, care satisface aceste principii, este o poezie de valoare, în timp ce orice altă poezie, chiar și poezia estetică, va fi descalificată valoric, pentru că aceste tipuri de poezie nu confirmă criteriile poetice generaționiste în cauză…

Evaluările criticilor generaționiști, care sunt întemeiate întotdeauna pe criterii de evaluare generaționiste diferite, sunt părtinitoare și implicit contradictorii. Și fiind contradictorii, aceste critici și evaluări se anulează unele pe altele. Prin anii ′60, poeții și criticii șaizeciști considerau că generația poetică ′60 este marea generație poetică a clipei, iar începând cu anii ′80, poeții și criticii optzeciști plasau în fruntea topului poetic național promoția ′80, care, venind cu o altă poetică generaționistă, contesta valoarea poeților șaizeciști și a poeticii lor. Ana Dobre observă, de pildă, în articolul Radiografii subiective (2), faptul că  „Dacă generația șaizecistă credea și acționa încă în numele unui înalt ideal de creație, considerând creatorul un inspirat, iar poezia, creația, în general, un miracol, nu un artefact, nu doar cuvinte potrivite, generația optzeci vrea să dărâme acest idol. Ceea ce generația lui Nichita Stănescu se străduia să construiască, ei, Traian Coșovei, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru și ceilalți, se străduiau să deconstruiască, nu pentru a ucide un miracol, ci pentru a-l demonta pe cel al antecesorilor și pentru a construi altul.”

Care este acest nou „miracol” al poeziei optzeciste este însă greu de spus, dacă nu cumva fiecare generație schimbă, la nesfârșit, înțelesul noțiunii de miracol poetic, până la diluare. În citatul abia oferit sunt sesizate însă atât contradicția dintre cele două poetici generaționiste, cât și negarea de către generația ′80 a valorii generației poetice ′60, chiar dacă generația ′80 nu are, nici cel puțin în faimosul Cenaclu de luni, niciun poet de talia șaizeciștilor Marin Sorescu și Nichita Stănescu.

Generația ′80, care neagă vehement valoarea generației ′60, este și ea negată valoric de generațiile poetice succesive.

„După căderea comunismului, optzeciștii înșiși (ca și precursorii onirici sau târgoviș-teni pe care și-i revendicaseră) vor fi acuzați de vizionarism experimentalist, de practicarea unei ineficiențe sau chiar închipuite subversiuni antitotalitare”, spune și Paul Cernat, în articolul Revizionisme vechi și noi (2, p. 82), arătând în acest fel că schimbările poetice aduse de optzeciști nu sunt tocmai estetice. Oricum, în viziunea noilor generații, și nu doar a lor, poetica și poezia optzeciste sunt găsite precare estetic.

În cadrul criticii literare practicate în modernitate – postmodernitate, critica gene-raționistă este dominantă, pentru că majoritatea criticilor generaționiști se socotesc datori să apere „valoarea” poeților genera-ției căreia ei înșiși îi aparțin și, ca atare, ei favorizează propria poezie generaționistă.

Așadar, evaluând poezia modernă, toate tipurile de poezie modernă în temeiul unor criterii poetice generaționiste diferite, fiecare critică generaționistă își plasează propria poezie generaționistă în fruntea ierarhiei poetice naționale și, totodată, descalifică orice altă poezie, indiferent de valoarea ei. Așa se face că ceea ce apreciază critica unei generații poetice, în temeiul expres al criteriilor sale generaționiste de evaluare (prezentate sau nu cititorului), depreciază celelalte critici generaționiste, în temeiul expres al propriilor criterii… În acest fel, tipurile de critică generaționistă evaluatoare se anihilează valoric reciproc.

De ce evaluează criticii generaționiști poezia, orice fel de poezie, așadar poezia de valoare și poezia modestă, în temeiul expres al propriilor principii poetice genera-ționiste, și nu al principiilor poetice estetice care sunt universale? Pentru că doar în temeiul propriilor principii generaționiste criticii generaționiști pot susține „valoarea” poeziei generației lor și, totodată, pot să descalifice valoric oricare altă poezie care le concurează propria poezie.

Toate clanurile critice generaționiste, oricât de slabe ar fi criteriile lor evaluatoare, fac, pe rând, legea în evaluarea și ierarhizarea poeziei, așa încât ierarhiile pe care criticile generaționiste le stabilesc se neagă unele pe altele și sunt în permanentă schimbare: criticii generaționiști șaizeciști de ieri preamăreau în bloc poezia generației ′60, criticii generaționiști optzeciști neagă valoarea poeților generației ′60 și se pun pe ei în vârful ierarhiei poetice, în timp ce poeții douămiiști socotesc poezia generației ′80 învechită, falsă, forțată. Atât poeziile, cât și criticile generaționiste sunt poezii și critici de sezon literar, deci ele au valoare pe termen scurt – sunt provizorii. Pe de altă parte trebuie spus că nu toți poeții generaționiști sunt generaționiști…, deci unii dintre ei, foarte puțini, reușesc să evadeze din plutonul artei poetice generaționiste și să creeze poezie autentică, deci o poezie elaborată în temeiul principiilor poetice estetice. De altfel, poezia autentică nu a fost creată niciodată nici cu generația, nici în temeiul artelor poetice generaționiste, ci la nivel individual și în temeiul principiilor (normelor) poetice estetice universale. A crea în temeiul artei poetice generaționiste, deci al principiilor poetice generaționiste, înseamnă a crea o poezie pe termen scurt, deci o poezie de sezon poetic generaționist.

Cu privire la sistemul de evaluare al literaturii, „observația esențială ce se poate face este aceea că acestei rigori care este critica îi lipsește în mod fundamental unitatea de principii”, spune criticul Marin Mincu în articolul „Criticași criticii (3, p. 97). Și
într-adevăr, critica generaționistă nu are principii literare de evaluare unitare, pentru că ea își schimbă mereu principiile evaluatoare. O nouă generație poetică înseamnă un nou set de principii poetice creatoare și totodată evaluatoare „revoluționare”…

Tocmai de aceea, sarcina urgentă a criticii, de exemplu a criticii de poezie, este stabilirea unui set comun, universal de criterii estetice de evaluare, în temeiul cărora să fie evaluate toate tipologiile poetice modern-postmoderne. Singura critică evaluatoare valabilă și legitimă literar va fi, așadar, critica ce evaluează în temeiul principiilor poetice estetice, deci critica estetică, nicidecum  critica ce evaluează în temeiul principiilor poetice generaționiste ale unei generații poetice sau alteia, principii care se schimbă de la o generație la alta și sunt de regulă precare estetic.

(5). Sindicatul succesului și suspendarea criticii

În anul 2010, criticul Alex Ștefănescu publica în revista Actualitatea literară (nr. 268, din 04.08.) articolul Sindicatul succesului, din care vom cita câteva pasaje, pentru a vedea cum se evaluează la noi, nu de puține ori, literatura.

„Practic, în viața literară de la noi funcționează, azi, un «sindicat al succesului». Dacă faci parte din el, te poți bucura de cronici literare favorabile, de menționări în manualele școlare, de premii și burse, de traduceri în străinătate etc. Dacă nu – nu. Există, desigur, și excepții (de exemplu, victoriile romantice ale unor solitari), dar ele sunt puține și nesemnificative. (…)

Ce cuprinde rețeaua? Câteva instituții de stat și particulare, populate sau înconjurate de câteva sute de autori – toți privilegiați. Este vorba de relații de genul: obligații morale față de conducători de doctorate sau scriitori cu prestigiu (care pot da diverse recomandări), curtoazie față de șefi de instituții, recunoștința față de amante tinere, solidaritate creată de dorința de a-i marginaliza pe alții, teama de a nu fi exclus de pe listele celor favorizați etc.”

Alex Ștefănescu ne face astfel să înțelegem că evaluările critice în temeiul principiilor estetice sunt abandonate și că succesul și ierarhia literară sunt stabilite  de un așa-zis sindicat al succesului, de fapt de către Guvernul Literar Postmodern, constituit din oameni de cultură care își fac servicii literare reciproce. Scriitorii din afara sindicatului, „toți, indiferent de valoare, sunt tratați ca scriitori de categoria a doua. Și, mai rău decât atât, în multe situații, sunt ignorați cu desăvârșire, ca și cum nu ar exista”, spune Alex Ștefănescu.

Sindicatul succesului și critica acestuia promovează operele literare și autorii protejați de sindicat în temeiul unor principii care nu țin nicidecum de principiile estetice ale criticii literare competente, ci pur și simplu de interese personale sau de grup. Sindicatul succesului manipulează o bună parte din revistele literare importante, are puterea financiară de a acorda „cele mai importante” premii și de a-și promova editorial propriii autori, impunându-și astfel propriile ierarhii literare. Critica evaluatoare estetică și ierarhiile ei sunt înlocuite de critica și ierarhiile sindicaliste, iar consecințele acestui tip de comportament managerial care dețin puterea sunt descurajante: „Viața literară din România este în prezent blocată de această sindicalizare a succesului, amestec de autoritarism comunist, snobism și carierism. (…) Situația în care ne aflăm este cu totul inacceptabilă”, afirmă Alex Ștefănescu. Și este de observat că această situație ține de la Revoluțiune încoace. Și pare că nu se va schimba niciodată… Un alt scriitor, poetul generaționist optzecist Liviu Ioan Stoiciu, ne asigură în eseul Despre poezie, azi. La români, publicat în revista Argeș (nr. 8, 2016), că optzeciștii „ocupă primele locuri în ierarhiile fiecărui gen”, adică în „proză, teatru şi eseu sau publicistică.”

Dar dacă optzeciștii „ocupă primele locuri în ierarhiile fiecărui gen (literar)”, este pentru că „Optzeciştii ocupă poziţii-cheie în viaţa literară, la Uniunea Scriitorilor (la centru şi la filiale), la PEN România, în fruntea revistelor literare; sau au edituri şi sunt influenţi la universităţile și liceele care cresc viitori scriitori”, declară poetul optzecist Stoiciu, în același articol.

Tocmai pentru că au aceste poziții de putere, tocmai pentru că funcționează ca un fel de administrator cultural sau de sindicat al succesului, optzeciștii își asigură primele locuri în ierarhiile literare pe care le fac. Așadar, Stoiciu ne face să înțelegem că poziția ierarhică a poeților optzeciști nu se întemeiază pe meritele literare ale acestora, ci pe puterea cultural-administrativă a actorilor culturali. „Grupul care domină literatura română” azi „e corupt, sfera lui de influenţă e abuzivă”, declara Liviu Ioan Stoiciu în volumul Cartea zădărniciei (Editura Pallas, Focşani, 2008, p. 125).

(6). Lista poeților canonici

Un exemplu de proastă evaluare a literaturii, mai precis de proastă evaluare a poeziei românești, o reprezintă lista poeților canonici, numită „O listă canonică: 100 de poeți români în 100 de ani (1918-2018)”. Această listă canonică, elaborată de către USR și publicată în România literară nr. 16/2019, stabilește că în perioada 1918-2018 în România au existat/există nu mai puțin de 100 de poeți canonici, adică de poeți de mare valoare sau fundamentali…

Dar poezia românească nu are nicidecum 100 de poeți canonici, deci 100 de poeți fundamentali. Ca să ajungă la numărul „obligatoriu” de 100 de poeți canonici, conducerea Uniunii Scriitorilor, care a girat lista, a considerat că poeți cu totul modești, ca Florin Iaru, G. Călinescu, Mircea Cărtărescu, L.I. Stoiciu, Ion Mureșan etc., pot sta alături de poeți importanți precum Arghezi, Bacovia, Blaga, Sorescu, Stănescu, ca și cum toți aceștia ar fi egali valoric…

Amestecând poeți de valoare cu poeți modești și, totodată, eliminând poeții contemporani de valoare, USR produce o listă canonică în mare parte falsă. Dacă poezia românească ar avea 100 de poeți canonici sau fundamentali, atunci ea ar fi cea mai importantă poezie din lume.

Menționez că faimoasa listă a celor 100 de poeți „canonici” reprezintă poziția oficială a USR și că ea vorbește foarte bine despre felul deficitar în care este evaluată creația poetică la cel mai înalt nivel.

Un comentariu amplu, liber și mult mai echilibrat asupra poeziei canonice reprezintă volumul Poezia canonică românească, recent apărut (coordonator Virgil Diaconu, Editura Contrast, București, 2020), în care 62 de scriitori, poeți și critici, răspund anchetei ce are ca temă tocmai poezia canonică.

(7). Criza criticii  și revoluția ei

Evaluarea operelor literare/poetice este fără îndoială piatra de încercare a criticii, pentru că un critic poate să descrie și prezinte foarte bine o operă, însă el poate să o evalueze prost, atunci când se încumetă totuși să o evalueze. Și cunoaștem atâția critici notorii, care, în ciuda unui discurs critic elegant sau în mod vădit sofisticat, evaluează prost, în dezacord cu calitatea reală a operei pe care o discută.

Ieșirea din criză a criticii nu este posibilă decât printr-o revoluție a criticii, care nu este altceva decât înlocuirea criticii pseudoestetice cu critica estetică, autentică sau competentă, deci cu acea critică ce evaluează și ierarhizează operele literare în temeiul principiilor literare estetice.

Critica estetică este singura de la care se așteaptă o evaluare corectă și o acordare corectă a marilor premii literare, pentru ca premiile să nu mai revină, preferențial, unei anumite generații sau grupări literare sindicaliste. Și, așa cum ne-am blocat prin sindicalizare sau prin generaționism, ne putem și debloca prin de-sindicalizare și prin temperarea spiritului generaționist părtinitor. Oricum, sensul criticii literare nu este acela de a lăsa impresia că avem o literatură importantă, că avem, de exemplu, 100 de poeți canonici…, pe care în cea mai mare parte a lor i-am obținut prin supraevaluarea unor autori modești ai „generației noastre” sau ai grupărilor noastre sindicaliste, ci este de a recunoaște și promova numai valorile, de a ierarhiza operele literare în temeiul strict al meritului literar-artistic al acestora.

Sensul criticii autentice este acela de a descoperi și promova literatura de valoare sau estetică, deci acea literatură care are capacitatea de a ne emoționa estetic și uman, de a ne uimi și fascina artistic, iar nu acela de a întocmi ierarhii false și de a acorda premii nemeritate generației aflate azi la putere în administrația literară, sau celor apropiați acesteia.

Mai 2018, noiembrie 2020

Bibliografie

  1. T.S. Eliot, Granițele criticii, în Pater, Chesterton, Eliot. Eseuri literare, selecție, prefață, traducere și note de Virgil Nemoianu, ELU, București, 1966.
  2. Coordonator Radu Voinescu, Actele colocviilor de critică ale Filialei București – critică, estetică și istorie literară a Uniunii Scriitorilor din România, edițiile I-VI, 2011-2016, Editura MLR, București, 2016.
  3. Marin Mincu, Critice, Editura Pentru Literatură, 1969.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sus