Străin și buimac

Share Button
Radu CIOBANU

În 2006 apărea la editura ICR volumul Străin prin Europa, de Virgil Nemoianu, cuprinzând însemnările sale de călătorie de-a lungul anilor 1983-1992.     Este o carte revelatoare pentru un tip special de călător, aparent posac, bombănitor, dar cu un subtil simț al umorului și, mai ales cu o ireprimabilă propensiune autoreflexivă, aflată în perfect echilibru cu observația obiectivă, câtuși de puțin dispusă la complezențe sau exaltări turistice. Încheiam comentariul pe care-l consacrasem atunci acestei cărți cu următoarele considerații: „Aflat în Provence, în 1984, lui Virgil Nemoianu îi scapă această tulburătoare reflecţie: «Nimic nu e mai paradoxal decât modul în care suntem rupţi între frica de moarte şi plictiseala de viaţă, simt eu intens acum.» Avea  pe atunci 44 de ani. Această mărturisire al cărei fior metafizic interferează tot memorialul său de voiaj, justifică interesul cu care aşteptăm notele de călătorie anunţate, următoare anului 1992.”

Volumul așteptat atunci a apărut după nouă ani, în 2015, ca al treilea, din seria de Opere în 14 volume, publicate de tot mai prestigioasa editură Spandugino, sub titlul Buimac pe cinci continente1. Așadar, întâi străin, apoi buimac. Referiri clare la propria persoană, încă din titluri, semnificative pentru starea de spirit în care Virgil Nemoianu a străbătut lumea în lung și-n lat, observând-o atent și neîndurător, de cele mai multe ori în dispoziții umorale care-l îndemnau la circumspecție, dar și cu o severă supraveghere a sinelui. Călătoriile ideale sunt în viziunea sa, precum una în Munții Apalași, care „…n-a fost precedată de nicio tensiune: n-a fost nevoie de pregătiri complicate, n-avem griji cu banii, putem să ne oprim unde vrem, n-avem obiective, totul e nestructurat” (p. 275). Acesta e idealul călătorului hoinar, pe care însă Virgil Nemoianu rareori și-l vede realizat. Întâi din cauza unei predispoziții sumbre, mărturisite recurent în notații ca aceasta: „Plecat prost dispus, trist și anxios, dar asta e regula generală a plecărilor mele” (p. 437). Sau, chiar în cursul călătoriei: „Adorm târziu, trezit înainte de revărsatul zorilor, șed pe scaun în balconul lung al motelului, mohorât, pesimist, cu gândul la doctori și la moarte, cu lungi planuri dezastruoase pentru la toamnă” (p. 275).

De notat e că nu sunt străine de aceste stări nici gândurile la „o Românie tristă, terorizată și înfometată” (p. 275). În al doilea rând, idealul hoinarului e greu de atins din motive atipice unui călător vocațional, care e predispus din start să înfrunte cu voioșie dezagrementele inerente oricărei călătorii. Pe de o parte, Virgil Nemoianu  e stabilizat în niște tabieturi mici burgheze care-l fac foarte sensibil la orice disconfort ce le-ar tulbura, iar pe de alta, de cele mai multe ori nu călătorește de plăcere, ci din obligații profesionale, invitat la diverse congrese, simpozioane, colocvii care au loc tot timpul și peste tot mapamondul și îl plictisesc de moarte. Iar disconfortul și plictiseala îl duc la soluții amuzante și bizare, mărturisite cu ingenuitate: „Dorm mizerabil la hotel Wellington, unde și-așa capacul closetului scoate fioroase sunete, păturile patului sunt murdare, neglijența predomină. Mă scol deci noaptea și (în pijama, în cada goală de baie), citesc cu mari delicii Montesquieu” (p. 270).

Sunt prezente în această însemnare două detalii care caracterizează stilul său de a călători și se regăsesc de-a lungul întregului jurnal. Unul este atenția acordată realității de la „firul ierbii”, mai ales sub aspectul lipsei de civilizație și confort. Closetele stau astfel sub permanentă observație: hărnicia italienilor e evaluată după curățenia closetelor, dar cele stradale n-au copertină, cele din Maroc sunt rare, altele de aiurea sunt zgomotoase, presiunea apei e foarte mare sau sunt impracticabile etc. Alteori dezagrementele vin de la promiscuitatea umană, ca în avionul care-l duce spre Africa de Sud, unde „apar indieni grași și nesimțiți, tinere negrese văicăritoare, albi locali care-mi par provinciali sau țărănoși” (p. 389).

Obsedat de propria tendință supraponderală, nu-i scapă, cum s-a văzut și aici, niciun „gras” sau „grăsană”, cuvinte devenite între timp prohibite. N-are inhibiții ideologice, spune oblu ce gândește, nu-l preocupă „corectitudinea politică”, aflată încă, ce-i drept, atunci, departe de ebuliția toxică de azi. În Italia e agasat de „Puzderii de români/țigani care înspăimântă de-a dreptul” (p. 521). Activismul militant îl irită, iar reacțiile sale în situații intempestive sunt spontane și rezolute: „În plin centru, o tânără trupeșă, zâmbitoare mă întreabă agresiv dacă iubesc animalele. Răspund brusc și categoric – nu, defel. Rămâne atât de interzisă, încât nu-mi poate da replica tăioasă pe care și-ar fi dorit-o” (p. 556). Se pare că ceea ce îl calmează, ocazionându-i mici voluptăți, este shoppingul, pe care, ignorând trendul, el îl numește firesc „cumpărături”, mai ales de cosmeticale, cu predilecție pentru parfumuri.

Virgil Nemoianu e un senzual rafinat, știe să identifice și să aprecieze lucrul de calitate și, ca atare, nu puteau lipsi din însemnările sale nici referirile  culinare, care îl trădează ca gurmand pretențios. De aceea, de cele mai mult ori, pe unde umblă, nu uită să noteze masa proastă și băutura mediocră, precum, bunăoară, la Beijing: „Mesele oferite sunt abundente și dezagreabile” (p. 413). În Franța, în schimb, la Cahors, simte nevoia detaliilor: „Luni seara, salată cu nuci, nici nu auzisem de așa ceva […] Oamenii de aici fac șuncă afumată de rață, pateuri de ficat de rață etc. Nu-mi plac, nici nu le pot mânca, printre altele, nefiind consumator de păsări. Felurile sunt copleșitoare: lichior de ulei de nucă, turte și plăcinte de nucă, rață și gâscă sub toate felurile, brânzeturi, tocane, pateuri. Vinul negru de Cahors e foarte bun însă” (p. 440). Curiozitatea e totodată evidentă când dă peste câte o delicatesă insolită: „Cumpăr un cârnaț de mistreț cu trufe, impresionant mai mult prin idee decât prin gust” (p. 508).

Adevăratele voluptăți, întrucât sunt spirituale, le trăiește când, oriunde s-ar afla, bântuie prin librării și notează cu delicii ce descoperă. Acesta e al doilea detaliu de care aminteam, care definește stilul său de călător sau, mai bine zis apartenența sa, la specia homo viator. Nici unul dintre marii călători, de la Panait Istrati până la contemporanul nostru Sylvain Tesson, n-au pornit în deambulările lor fără a-și lua cu ei măcar o carte „de căpătâi”. Virgil Nemoianu e în această privință un campion absolut: oriunde s-ar afla citește, iar autorii pe care îi numește mi-ar umple o pagină dacă i-aș cita. E de remarcat că pe primul loc se află Biblia pe care n-o poartă cu el, deoarece aproape în toate hotelurile se află pe noptieră, iar când n-o găsește se simte frustrat și bântuit de neliniști. Uimitoare e diversitatea cărților pe care le cară cu el sau le cumpără din mers, de la obscure romane polițiste, la Montesquieu sau Radu Tudoran, de la Cicero la d’Ormesson.

Pe autorii care-l dezamăgesc îi abandonează, pe alții îi comentează în glose concise din filigranul cărora cititorul versat îi poate desluși uneori trăsăturile identitare, ca un autoportret indirect. Cum e cazul, bunăoară, cu straniul William Hazlitt (177-1830), al cărui jurnal de voiaj prin Europa îl duce la concluzia că „…bunul Hazlitt  e un sucit, un ciufut, un morocănos, nu-i place mai nimic, iar când îi place – îi place mult. Inconsecvențele și impredictibilitatea salvează totul. Cartea e excelentă” (p. 313). Or el însuși, Virgil Nemoianu, e un morocănos, cu reacții uneori deconcertante. Dacă e oarecum de înțeles că, la Bruxelles, răsfăţatul turiștilor, Manneken Pis, i se pare „o nimica toată”, rămâne contrariantă reacția pe care o are, în Cornwall, în fața enigmaticului ansamblu megalitic : „Dimineața, la Stonehenge: prostie caraghioasă, ne-am întors îndată cu autobuzul, fără să intrăm” (p. 494). Cam aceleași îi sunt reacțiile prin marile muzee, unde e îndeobște malițios cu operele obosite de admirația rutinieră – „…prostul de Édouard Manet”! – dar trăiește subtile voluptăți estetice la vederea sau revederea unor artiști ca Georges de la Tour, de pildă, mai puțin expuși snobismului turistic.

Marile și cele mai pure bucurii ale sale sunt însă cele simple, oferite de peisaj, de natură, în toată splendoarea ei încă neprofanată, când nu-l agasează  prezențe umane intempestive cu indispozițiile consecutive: „Să nu uit: aleile de platani de pe șosele sunt printre cele mai minunate lucruri pe care le poate oferi Franța […] Nu sfârșim a ne entuziasma de frumusețea râurilor franceze” (p. 542). Așa peste tot, dincolo de poluarea și bruiajul produs de agitația umană sau de întâmplări indezirabile, se află întotdeauna un refugiu reconfortant în priveliștea care revelează măreția Creației. Iar aceasta îi resuscită aproape de fiecare dată amintirea locurilor natale, Banatul: „…de pe terasa castelului erau niște vederi grozave, dar pe urmă gândeam că nimic nu egala frumusețea, plăcerea și plenitudinea de pe dealul grădinii noastre de la Borloveni” (p. 277).

Într-o continuă deambulare de pe un continent pe altul, într-o lume aflată într-o ireductibilă și haotică agitație, oferind la fiecare pas noi fețe, de cele mai multe ori insolite, ale unei diversități imprevizibile, e de înțeles de ce Virgil Nemoianu se va fi simți de la o vreme buimac. Mai dubitativ rămâne în schimb sentimentul înstrăinării pe care și-l asumă în titlul primului său jurnal de călătorie. Străin prin Europa? Dar străinul cine e, de unde vine? E creditabilă această autosituare ca străin? Fiindcă ori de câte ori se referă în notele sale la acasă, nu ştii niciodată sigur care este adevărata sa Acasă: America? Mitteleuropa? Banatul? Casa copilăriei de la Borloveni? Aşadar, cine/ce este, la urma urmelor, Virgil Nemoianu? Un bănăţean de soi, din cei de viţă veche. O spune el însuşi, spulberând orice dubiu, în volumul Arhipelag interior din 19942: „Sunt un bănăţean, al cărui cadru de existenţă au fost întâi Bucureştii, apoi continentul nordamerican.” O realitate constitutivă de care nu poate (şi nici nu vrea, probabil) să se detaşeze. Ea rămâne uimitor perceptibilă – după ce a trăit de la 9 ani la Bucureşti şi apoi zeci de ani peste Atlantic! – până şi în cele mai intime pliuri ale stilului său, în lexicul căruia se poate distinge o discretă nuanţă retro de sorginte bănăţeană: fălos, mânios, bolând, half (mijlocaş), bec (fundaş), pe campanilă nu m-am suit, am umblat pe picioare, joacă un film etc. etc., forme savuroase pentru bănăţeni, dar aproape dispărute azi în Banat.

Ca și Străin prin Europa, cel de al doilea jurnal de călătorie al lui Virgil Nemoianu este o carte plină de viață, de mișcare, de culoare, de bogăție tipologică, de sagacitate și foarte personală expresivitate, care se citește nu doar cu interes, ci și cu bucurie.  Și asta întrucât cel mai de seamă merit al autorului stă în obstinația cu care, ignorând trenduri, ideologii, prejudecăți și nerozii corecte politic, a rămas el  însuși, pe oriunde ar fi umblat.

__________________________

  1. Virgil Nemoianu, Opere • 3 • Note de călătorie. Străin prin EuropaBuimac pe cinci continente. București. Spandugino, 2015, 620 p.
  2. Virgil Nemoianu, Arhipelag interior: eseuri memorialistice, 1940-1975, [Col. Scara interioară], Timișoara, Amarcord, 1994, 514 p.

Radu CIOBANU

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sus