Comunitatea artistică * – o colonie de scribi postmoderni

Share Button

Venice Beach, „staţiune” de homleşi artişti. Între „Monumentul Poetului Necunoscut” şi o vagă aromă de marijuana

Remus Valeriu GIORGIONI

În apropiere de L.A. – „Oraşul Îngerilor” – (dar şi de Fullerton, unde locuieşte familia fiului meu) se află un orăşel mirific, replică a Veneţiei europene. De fapt, o „Veneţie” am întâlnit şi la las Vegas, cu canale şi canalete pe care circulă gondole, dotată cu cer artificial; pe când Neapole – Naples – este reprodus în mai multe locuri, de exemplu, în Long Beach, oraş făcut celebru de Quinn Marry, vas de croazieră scos din uz şi transformat în muzeu. Dar ceea ce face celebritatea staţiunii turistice Venice Beach este spectacolul necontenit: e un adevărat oraş-spectacol, prestaţiile artistice fiind realizate de o numeroasă comunitate de homleşi talentaţi. Se află în zona L.A., la un total de populaţie de cca 14 milioane locuitori (cam atâţia, câţi mai are România la ora actuală), 50 000 de cetăţeni fără adăpost.

Cred că cititorul îşi aminteşte cum, cu doar câteva numere în urmă, am adus în atenţie acel miniparc – colţ artistic – mărginit spre Ocean de un „gard poetic”, care există în altă celebră aşezare de la Pacific, Laguna Beach. La Venice Beach asemenea aşezăminte întâlneşti peste tot, alături de magazine mici şi tarabe unde se vând tot soiul de artefacte, confecţionate de artişti manuali din varii materiale – de regulă, reciclabile. Între ele se înalță ceva ca un stâlp totemic, ornat cu picturi şi sculpturi în basorelief. De asemenea, se află acolo ceea ce eu am numit, perifrastic, Monumentul Poetului Necunoscut… (nu?… „Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală!”, decretase Nichita). E vorba despre un zid de beton pe care sunt inserate strofe din diverşi poeţi „locali”; de altfel, tot felul de citate, versuri şi cugetări minunate întâlneşti la tot pasul, risipite fără zgârcenie pe frontispicii, stâlpi şi la intersecţii, gravate pe plăci de bronz.

Am vorbit de „poeţi locali”, dar în realitate pe-aici au trecut şi mari celebrităţi ale artei şi culturii, literaturii americane: Bob Dylan, Jim Morison, Charles Bukowski, Mansur Sambra sau Philomena Lang. În acest areal, curente artistice ca minimalismul, mizerabilismul (care cam ţin de postmodernism) îşi au exponenţii lor, de multe ori celebrităţi de-o seară sau un sezon. Iar reprezentanţii celorlalte arte: pictori/sculptori/artizani – cântăreţi/muzicieni se pot întâlni pe tot arealul, de la ţărm la parcul sportiv. Unul cântă toată ziua la pian (un pian ambulant, pe roţi); chitarişti, violonişti sau violoncelişti îşi fac numărul individual sau, ca trupe, cocoţaţi pe câte un podium improvizat. Fără să se simtă incomodaţi de ceilalţi: când este vorba să se „producă”, să-şi etaleze talentul este loc pentru fiecare.

Cum e şi firesc pe sol american, înălţat la loc de cinste se află jazzul: cel cu saxofonul face minuni („de vitejie”), depăşind pianistul chiar şi prin numărul de bancnote – majoritatea de un dolar – care se adună în cutia muzicală: ambalajul instrumentului. Dar (îmi şopteşte la ureche prietenul care m-a adus aici), veniturile lor nu se reduc la cele câteva zeci sau sute de dolari care se adună în… pălărie. Municipalitatea îi ţine pe toţi „în spate”: le oferă condiţii de viaţă decente: seara sunt adunaţi cu autobuse speciale şi duşi la un adăpost, unde-i aşteaptă o masă caldă/pat cald, o baie fierbinte… Dar, din păcate, nu toţi acceptă mâna care li se întinde: bolnavi psihic, mulţi dintre ei preferă să doarmă în corturi, pe plajă, pe vreo bancă în parc.

Peste oameni şi case, în văzduhul localităţii, zăcătoreşte un miros carcateristic-dulceag: fum de marijuana. Este considerat un drog uşor, un bun „stimulent artistic”; numai că, dacă se depăşeşte o doză anume, intervine ameţeala, ca după alcool. Dacă la primele ore ale dimineţii artiştii noştri improvizaţi se ţin bine, după câteva ore de muncă/prestaţii artistice (şi consum de drog) îi cam vezi clătinându-se pe picioare…

Comunitatea artistică sau comedia literaturii…

Dar toată această lungă introducere s-ar vrea a fi câteva prolegomena la cartea recent apărută a prietenului nostru nemţean, Adrian Alui Gheorghe*, poet important, aflat în plutonul optzecist fruntaş (pe care l-am ridicat la rangul de poet European!). Emblematic – sau simptomatic – pentru poezia lui Adrian este poemul amplu, descriptive, poemul-parabolă: Vrăjitoarea, Sfântul, Comedia literaturii (reloaded) – spre a da doar câteva exemple. Noi ne-am oprit la o piesă antologică, poema intitulată Biblioteca, în care un condamnat la moarte cere, ca o ultimă dorinţă, să fie lăsat să citească toate cărţile dintr-o bibliotecă (nu se ştie a cui: a penitenciarului?, a „domnului călău”; sau chiar a lui – „domnului condamnat”; condamntat care se poartă ca un comandant…).

Prima asociere pe care o faci citind un atare poem este cu O mie şi una de nopţi – marea poveste a lumii. Cum Şeherezada îşi tot amână moartea cu fiecare poveste/noapte povestită, aşa condamnatul din Biblioteca lui A.A.G. îşi amână moartea sine die cu fiecare carte citită. Morala este aceasta: atât povestitul cât şi ascultatul/cititul poveştii sunt susceptibile a conferi nemurire. Fapt este că cititorul condamnat la moarte ajunge să-i îngroape pe toţi contemporanii: acuzatori, gardieni şi urmaşii lor, el supravieţuindu-le pierdut în labirintul de litere al bibliotecii. Se pierde definitiv în marea literaturii.

Adrian Alui Gheorghe cultivă poemul-para-bolă, văzut ca un ghid de supravieţuire: ma-nual şi ghid interior. Care, desigur, se aplică – se repercutează şi asupra maestrului cititor. Stilul expozitiv este cel care mijloceşte ascunderea în pagină a unei bombe incendiare („foc grecesc”). Poetul explorează lumi inexistente, care – pe măsură ce poema se „povesteşte” pe sine – vin la viaţă, după modelul demiurgic, Cel care a instituit lumea prin Cuvânt: Dacă poeţii ar trebui să facă zi de zi tot ce spun în poeziile lor. În numita poemă Comedia literaturii, sesizat de unele mari nereguli în câmpul literelor, criticul convoacă toţi autorii „să vină cu productele literare la control”; să discute chestiuni de ordine interioară, „probleme morale şi practice”.

„Cu mâinile înfundate în litere, ca într-un aluat fără noimă”, criticul scotea resturi de material artistic, din care – după părerea unora – intenţiona să clădească Marele Zid Românesc… Dar iată că, în toiul lucrărilor sesiunii, în marea hală a literaturii începe să se simtă miros de ars: „miroase a carne de cititor”! Criticul descoperă astfel cauza-cauzelor, de ce nu merg lucrurile cum trebuie în zona lui: „Nu uitaţi: el, cititorul este călăul operelor noastre…/ Duhul lui leneş a scos din câmpul literaturii milioane de personaje…” Odată ce s-a stabilit cine e inculpatul, i se pregăteşte şi penitenţa: un pat de spini în incinta Bibliotecii (Babel), unde să fie ţinut prizonier, pedepsit fiind cu „program estetic”… (Las-că, aşa-i tre-buie, aprobă şi cititorul din noi…)

R.V.G.

* Adrian Alui Gheorghe, Comunitatea artistică, Junimea, 2020, colecţia Cantos

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sus